Treisprezece luni cu Colton

A şaptea lună

A trebuit să mă răsucesc pe o parte şi apoi să mă ridic, proptită în braţe, ca să mă dau jos din pat. Fetiţa mea de nouă luni, căreia încă nu îi găsisem un nume crescuse tot mai mare şi în acelaşi timp cu ea crescuse şi stomacul meu. Devenisem o balenă, "una simpatică" adăugase Colton când mă plânsesem din cauza mărimilor pe care le dobândisem.

Am ieşit din camera mea şi, în drumul meu înspre bucătărie, m-am oprit în sufragerie ca să pun în funcţiune beculeţele de pe brad. Împodobisem pomul în urmă cu câteva zile cu ajutorul lui Colton şi, după părerea mea, a lui Tom şi a lui Candy, iubita lui Tom, noua prietenă pe care mi-o făcusem, nu era chiar atât de urât. Sigur, era cârn, strâmb şi avea cam puţine crengi în partea dreaptă, chiar lângă tulpină, de parcă ar fi chelit, iar ornamentele erau desperecheată, de toate formele şi culoriile şi nu se asortau, dar era acceptabil.

Mie una îmi plăcea la nebunie.

Aşa că i-am aprins luminile, apoi m-am dus în bucătărie să îmi pun un pahar cu apă pentru gâtul îmi meu extraordinar de uscat. Am băut apa rece, recunoscătoare pentru senzaţia pe care mi-o oferea şi am scăpat paharul din mână şi în chiuvetă când am simţit o mână cuprinzând-o pe a mea. Spre norocul meu, paharul nu s-a spart şi cel ce mă ţinea de mâna dreaptă, şi-a lipit pieptul de spatele meu şi cu mâna lui stângă a ridicat paharul.

-Îmi pare rău că te-am speriat, mi-a spus Colton cu vocea înceată. Nu poţi să dormi?

Oricât de mult se intensificaseră numărul atingerilor lui Colton în ultima lună, oricât de multe ori mă prindea de mână sau mă îmbrăţişa fără nici un motiv, încă nu mă obişnuisem cu asta. Încă tresăream de fiecare dată când îşi împletea degetele cu ale mele şi încă tremuram de fiecare dată când îmi dădea bretonul mult prea lung la o parte din ochi. Mă îmbujoram de fiecare dată când mă îmbrăţişa şi masajurile la picioare ce deveniseră tot mai dese din octombrie, mă făceau să tremur de plăcere. Dacă nu îşi dădea seama care îmi sunt sentimentele pentru el din reacţiile mele, atunci era un tolomac.

-Îmi era sete, am ridicat eu din umeri, încă prinsă între braţele lui, ce strângeau în palmă muchia dulapului în faţa căruia stăteam.

-Am văzut că ai pornit beculeţele de pe brad, a spus el în timp ce îmi dădea părul într-o parte, înspre umărul drept, folosind mişcări lungi, încete, în faţa cărora eu eram părăsită de puteri şi trebuia să îmi concentrez toate resursele energetice ca să nu tremur din cap până în picioare şi să mă lipesc de el. Parcă arată mai bine pe întuneric, a spus el cu umor în voce.

-Nu te lua de bradul meu! am răspuns îmbufnată, întorcându-mă să îl privesc şi apoi m-am lipit imediat cu spatele de dulap, pentru că apropierea era năucitoare. Are şi el sentimente! am spus eu continuându-mi jocul.

-Şi un nume bănuiesc? a rânjit el în timp ce se apleca şi mai mult înspre mine, de parcă stânjeneală mea şi reacţiile pe care mi le provoca i-ar fi făcut plăcere.

-Bineînţeles! Îl cheamă Ben! am răspuns cu hotărâre, străduindu-mă să nu îmi pierd firea în timp ce el se apropia tot mai tare şi mai tare de mine.

-I-ai dat un nume bradului în mai puţin de un minut şi în atât de multe luni încă nu te-ai hotărât cu o s-o cheme pe fetiţă! a exclamat el, încă amuzat, clătinând din cap. Ce aştepţi? Să o ţii în braţe şi să te trăznească inspiraţia?!

-Nu, m-am hotărât acum câteva zile, am spus eu. Vroiam doar să văd cât mai poţi să continui aşa, fără să îţi pierzi cumpătul, am chicotit eu.

-Ha! a pufnit el. Vrăjitoare! a exclamat înainte de îşi coborâ mâinile de pe marginea dulapului şi de începe să mă gâdile.

Am izbucnit în hohote puternice, sălbatice şi incontrolabile de râs şi a trebuit să mă ţin de braţul lui ca să nu cad pe podea. Nici nu mi-a trecut prin gând să îi opresc mâinile sau să mă îndepărtez de el, de el pentru că nu puteam face nimic altceva decât să râd. Mă durea pieptul şi stomacul din cauza hohotelor, dar nu m-am putut opri din râs până când el nu şi-a oprit mâinile.

-Eşti bine? a chicotit el în timp ce şi-a pus mâinile în jurul meu, iar eu m-am sprijinit de el ca să nu cad din cauza genunchilor mei care încă nu îşi făceau treaba aşa cum trebuia.

-Bine, am zâmbit eu şi mi-am ridicat privirea ca să-l privesc, deşi nu aveam intenţia de a-mi încătuşa privirea de cea a lui.

Am stat privindu-ne unul pe celălalt pentru ceea ce păreau a fii ore, dar probabil au fost doar câteva minute. Ochii lui răscoleau în interiorul meu sentimente pe care eu încercasem să le uit şi mi se părea că găsesc în interiorul privirii lui o căldură pârjlitoare, năucitoare, dar din calea căreia nu m-aş fi dat la o parte pentru nimic în lume. Îl iubeam şi eram prinsă în vraja lui.

-Doamne, Livie, a soptit el, trăgându-mă înspre el, lipindu-mă de el. Eşti atât, atât de uimitoare, Livie, a spus el privindu-mă de parcă era complet absorbit de ceea ce privea, de mine.

Şi în clipa următoare, înainte ca eu să am şansa de a spune vreun cuvând, de a forma un gând coerent, eram complet lipită de el şi buzele lui cu greu se putea despărţi de ale mele.

Acela nu era un sărut moale, liniştit, plin de naivitate şi întrebări în legătură cu ceea ce simţea cealaltă persoană. Nu, acela era un sărut  puternic, pasional, ca o tornadă, plină de nevoia de a fi aproape unul de celălalt şi, cel puţin din partea mea, plin de iubire. Mă agăţasem de el cu toată puterea mea şi eram deosebit de încântată să îi simt braţele strânse în jurul meu, să mă simt turtită de pieptul lui. Cât mai aşteptasem după acel moment! Şi cât de repede se terminase!

Când nu mai avea aer, când trupurile noastre şi limitele lui ne împiedicau să ne continuăm sărutul, Colton şi-a despărţit buzele de ale mele şi fără a-şi desface braţele din jurul meu, şi-a lipit fruntea de a  mea. Am stat îmbrăţişaţi mult timp, fără să ne vină să credem ceea ce tocmai se întâmplase, în cazul meu, amintindu-mi fiecare mişcare a buzelor lui peste ale mele, apoi şi îmbrăţişarea s-a terminat. Ne-am îndepărtat unul de altul şi, pentru că nu aveam încredere în genunchii mei, am făcut un pas în spate ca să mă proptesc de dulap şi am privit podeaua neştiind ce se va întâmpla în continuare.

-Nu mă înţelege greşit, a spus el după câteva minute de linişte completă, după câteva minute în care ne cufundasem în propriile gânduri, dar cred că ar trebui să ne ducem să ne culcăm. Suntem...

-Bineînţeles, i-am zâmbit eu fals, dezamăgită de cele spuse de el. Ne vedem dimineaţă! am spus înainte de a mă îndrepta înspre uşă.

-Livie, m-a oprit el când eram în tocul uşii, dar apoi nu a mai spus nimic şi eu nu am putut să fac altceva decât să mă mişc, să plec înainte de a auzi altceva ce m-ar fi distrus şi mai tare.