Precum negura învăluiește peisajul după amurg,
Așa-s invadate gândurile,
Căci Soarele a apus, iar din stele se scurg
Voci mute, cu rândurile.
Muțenia abisală umple golul lăsat de apus,
O manetă a fost trasă,
Timpul din ce în ce mai încet s-a scurs,
Am căzut în plasă.
Încremenit ascult liniștea ce-mi lovește urechile
Ca un bici,
Iar chinul devine absurd, precum vechile
Tradiții din bunici.
Însă din boltă eu știu că va cădea
O lumină palidă,
Un semn ce de la-nceput era
O idee candidă.
Lumina aceasta-mi bântuie-n minte,
Eu simt doar,
Ea nu-ncearcă, nu vrea să mă minte
Cuvinte-adevărate par.
Acum că mi-e luminată calea
Am înțeles
Că lumina pălea
Cu cât mințeam mai des.
