Zeii din Infern

9. Căderea în cavou

Cenușa se aduna în pâlcuri stufoase gri, negre, acoperind și ultima pată de cer înroșit. Capetele demonilor erau aplecate.
Picioarele lor se ridicau cu greutate. La fiecare pas pe care îl făceau lanțuri grele le reaminteau că erau prizonieri. Pieile li se încrețeau și se despicau în arșița drumului.

--Ploaia stă să cadă, mișcați-vă!

Biciul căzu pe spatele unuia dintre demonii. Strigătul supraveghetorului era înăbușit de tunetele ce scuturau cerul.
Şirul de prizonieri se întindea pe o coloană  șerpuită de-a lungul dunelor arse.
Soldații stăteau de ambele părți ale șirului, înarmați, privind convoiul de prizonieri.
Unul dintre soldați se apropie de cel ce strigase ,,furtună!".

--Desparte coada. Nu-i vom putea proteja pe toți în fața furtunii.

Cârlionți de umbre dansau la încheieturile soldatului, șerpi grei de umbre se ridicau până la coate.
Gluga soldatului îi acoperea fața în întregime, însă mâinile sale decojite de pielea și cu oase expuse țineau strâns hățurile.
Calul schelet tropăi nerăbdător, nechezând în fața furtunii.

-=Nu. Odinele au fost ca fiecare prizonier să ajungă la templul Măriei sale.

Soldatul încercă să-și calmeze calul în timp.

--Demonule, nu fi prost. Nu avem cum să formăm o sferă destul de densă cât să-i cuprindă pe toți la un loc.

Demonul cu biciul își strânse ghearele și scuipă pe fața unuia dintre prizonier care în momentul acela trecea pe lângă ei.

--Sclavi nătângi. Buni de nimic. Asta îs! toată gloata asta de neșlefuiți!

Unii dintre prizonieri îi auzeau vorbele mișele și își încleștau maxilarele în furie, alții îl înjurau pe sub bărbie și își doreau ca lanțurile să nu le fie legate de mâini, să nu-i împiedice din a controla umbrele, să vadă atunci ce cuvintele ,,alese" ar mai fi folosit. 

Însă cei mai mulți se rugau.

Se rugau către zeul lor, căci acești demoni nu sunt altceva decât locuitorii unei mari cetăți dintr-un mare regat.
Iar acești demoni de seamă ce sunt acum duși să fie vânduți ca sclavi în țări străine obișnuiau să se închine unui zeu copil.
Dar vai unde a fost zeul lor când au avut nevoie de el?

*

Sofia ateriză pe spate.
Impactul îi făcu plămânii să zgâlțâie înăuntrul ei, dar înainte ca măcar să poată distinge ceva prin aburul durerii, respirația îi fusese tăiată.
Nu putea să-și facă plămânii să se elibereze de greutatea ce-i apăsa, ca un pește pe uscat încerca să-și tragă proporții de aer respirabil în gură.
În zadar, tot ce îi intra pe căile nazale era funingine groasă și praf dens. Nu voia să moară. Nu voia să moară.
Mai avea atâtea de făcut.
Să își treacă picioarele prin valurile mării, să mănânce înghețată, să facă patul. Casa a lăsat-o deschisă.

Se sufoca, nu putea tuși, o nicovală parcă îi strângea coastele între ele și le aplatiza.
De nicăieri se simți trasă la suprafață. Pielea aspră a unei palme îi lovi obrazul aducând-o în simțiri.
Sofia murmura ceva, dar nu îndeajuns cât să oprească a doua palmă ce-I căzu pe obraz.

Brusc cineva o trase de umeri și îi împinse capul între picioare ei. Până și iepurele la tăiere se simțea mai curajos decât Sofia în acel moment.

--Gata, cred că e bine. Cum ai uitat să-i schimbi forma înainte de a veni prin Poartă?!