Zeii din Infern

27. Țipete sticloase

O pală de vânt suflă firele de cenușă de pe umerii Violetei. Își mușcase buzele, neluându-și privirea de pe mica crăpătură din mansarda casei de peste drum.

--Se uită înspre noi sau mi se pare?

Întrebă strângându-și puternic pleoapele, încrețindu-și pielea unsă cu fulgi de jăratic.

Violeta bătu cu mâna la dreapta ei. Se așteptase să dea de Cassian. Își luă pentru un moment ochii de pe Sofia din mansarda de vis-avis, numai ca să constate că era singură pe acoperiș.
Iar înainte de a avea vreun răgaz să-l strige, gheare se înfipseră în ea.
Nu țipă.

Se prinse cu repeziciune de glezna arătării, ținându-se de parcă viața îi depindea de asta.
Ceea ce era și cazul. Violeta zbură printre turnurile Scatreiului.
Cărată în clești.

*

Der-Gagari înfipse lama în Stăpânul Castelului.

--Ah, aw, ah!

Strigă Sofia prinzându-se de umărul drept.

--Incredibil.

Murmură fascinat Stăpânul Castelului privind în jos la o Sofia aplecată peste genunchi ce încerca să-și găsească aer în plămâni.

Stăpânul Castelului își scoase cuțitul din umăr. O tăietură lată se lungi pe haina neagră. Își flexă mușchii proeminenți fără vreo urmă de durere.

Der-Gagari dădu să mai arunce celălalt cuțit când Damian o prinse de încheietură. Printr-o mișcare umbrele izbucniră și o înfăsurară pe războinică.

--Ce-ți închipui că faci?

O grimasă se întinse pe fața lui Damian.
Ochii lui Der-Gagari fulgerară:

--Dreptate.

Damian pufni. O eliberă brusc. Căzu cu un puternic tumpf. Praf și funingine sări dintre scândurile podelei.
Damian arătă spre Sofia.

-- E tavra mea. Ai ajuns prea târziu.

Stăpânul Castelului își flexă mușchii gâtului.

-- Tavra ta? Ce fel de vise stupide ți s-au băgat în cap? Dacă crezi că poți să devii zeu ai o mai mare problemă la etaj decât anticipasem.

Damian o prinse pe Sofia de umeri, trecând-o in spatele său.
Era strivită intre ele și peretele șubred.

Îi era rău. Electricitate părea să i se scurgă prin vene.

-- Nu așa de ridicole ca a tale, Decesus. Umblă vorba că atât tavra cât și bera ta sunt de negăsit.

Dacă Damian se lăsa și mai tare pe spate, Sofia nu ar mai fi putut nici să-și deschidă gura.
Cu greutate încearcă să-l împingă. Abia reuși câțiva centimetri.

--Tavra mea nu e dispărută. Nu vezi? Doar mi-a adus-o pe fiica noastră. E doar o chestiune de timp înainte de a se întoarce.

Damian lăsă un râset forțat.
Stăpânul Castelului adunase destulă putere pe sub aripile sale masive cât să încarce un oraș uman. Rânjetul lui Damian se contorsionă.

--Nu încerca să-mi stai în drum, Decesus. Am să te strivesc. Ca pe un schelete. Am să-ți ling oasele când termin cu tine.

--Nu te credeam în stare de asemenea cuvinte, dragă Damian. Ce vei face dacă mami te va auzi?

Damian nu reacționă. O urmărea din colțul ochiului pe Der-Gagari care se târâia spre ușă. Cu ceva noroc, Damian spera că va putea ajunge în timp, înainte ca uroiul și bera să pățească ceva.

Furia îi clocotea în stomac. Li s-a spus să se ascundă nu să se prosteze pe un acoperiș și să atragă cât de multă atenție posibilă înspre ei.

Sofia găsi voință, iar cu destul nesăbuință, reuși să-și împingă umbrele ce o mâncau pe palme, iar de acolo direct pe Damian.
Îl dădu la o parte.
În sfârșit.
Aer.

Damian simți încercarea Sofiei.
Se dăduse la o parte în timp ca lovitura Sofiei, coconul de umbre să-l țintească pe Stăpânul Castelului direct în piept.

Podeaua se clătină. Zgomote scoase din străfundurile iadului zgâriau și înfășcau timpane.
Umbrele de pe ziduri, de pe străzi, umbrele neîmblânzite țipară, se scormoniră, se întortocheară și fugiră în avalanșă de la locurile lor spre turnurile zeilor.

《Demoni de pretutindeni.》

Voci bubuiră, cerurile se deschiseră.
Intr-un reflex al increatului și într-o presare a puterii atât Damian cât și Stăpânul Castelului căzură pe burți la pământ.
Zeii vorbeau.

《Printre voi cei mulți, ai noștrii spuși, se află cei ce au răspuns chemării noastre. Adevărul adevărat vi-l grăim, căci s-au pogorât flăcările noastre asupra celor aleși. Câțiva dintre voi mulți, ai noștrii supuși vor deveni mai mult.》

Damian încercă să se ridice.
Stăpânul Castelului stătea neclintit. Mișcările ușoare ale umerilor eraiu singurul semn care-l arăta încă în viață.

《Timpul oamenilor a venit și a apus, iar timpul nostru nu s-a scurs ci s-a prelins căci nu cunoaștem început și nici sfârșit.》

Dacă nu s-ar fi simțit atât de secat de energie, Damian ar fi râs.
Zeii cunosc mai multe decât lasă să se înțeleagă.

《Dar chemarea la odihnă e de așteptat când secole îti trec prin fața ochilor nostrii, iar noi rămânem neclințiți. Iar cu noi și voi sunteți puternici.》

Demonii fără zeii lor sunt descoperiți. Vulnerabili. Fragili. Patetici. Hrană pentru zmei.

《Așa precum s-a auzit, al nostru seamăn, Zeu al Va s-a dus mai departe spre călatoria sa, parăsind acest plan.》

Un moment apăsă demonii din pretutindenea Scatreiului să se tocească în pământ căutând care mai de care să-și arate devotamentul.

《Prin aceasta, ne-am ales dintre voi pe cel ce care va urma să fie al nostru.》

Damian astepta.
Stăpânul Castelului stătea încordat pregătit să sară cu prima ocazie.

《Iar când noi vom știi, veți afla și voi.》

Iar dintr-o dată, de parcă nici nu a fost, presiunea groaznică de pe spatele lui Damian se eliberă.

--Nu au spus nimic concret.

Damian se aplecă deasupra Sofiei. Vorbele sale se pierduseră in vuietul ce se stârnise pe străzi.

--Alegeți altă tavră, Damian. Ea e a mea.

--Știi prea bine că nu pot. Găseșteți-o pe a ta. Asta e luată.

Sofia tuși. Simțea un gust dulce printre gingi. Și-a mușcat cumva limba?

--Am nevoie de fată ca să o găsesc.

Damia ridică din umeri.

--Putem cădea la un acord.

Stăpânului Castelului spuse inainte ca unul dintre ei să apuce să arunce cu flăcări.

--Ascult.

//16.mar.2018; 18:56//