Zeii din Infern

26. Piele arsă

Soarele s-a ascuns de pe ceruri, orașul zeilor se trezise. Scatrei lucea în întunericul lăsat.

Viață, murmur, zgomot. Mișcarea e viață. Orașul strălucea în viață. Un felinar într-un ocean de cenușă și scrum.

Demonii coborau din mansarde închise cu zăbrele și acoperite din calea soarelui. De pe străzi, cei leșinați de căldură găseau că pot respira din nou aerul îmbibat cu funingine mult binecuvântat.

Lumini se aprinseră. Flăcări se deschiseră peste metereze, în felinare, la pervazuri. Demonii mai îndemânatici prindeau umbre din încheieturi și le răsuceau în torțe.
Flăcări ce le țineau în palme.

Peste toatea acestea Violeta își străbatea privirea.

--E frumos.

Violeta se întoarse spre Cassian. Vocea îi era ruptă.
Glasul uscat. Dar privirea umedă.

--Ești bine?

Întrebă, iar imediat Violetei îi veni să-și treacă palma peste față. Întrebare stupidă.

Cassian se ridică pe acoperiș alături de ea.O depășea cu un cap.

--Am simțit-o pe mama în demonul ăla. O simt și acum. Undeva în mine pulsează ceva.

--Inimia ce pompează?

Violeta sparse un zâmbet pe colțul buzelor.

Cassian strânse balustrada scărilor spiralate spre străduța îngustă. Fugiseră în grabă, iar locul pe care l-au ales ca adăpost a fost acoperișul unei case de pe cealaltă a străzii.

--Nu. Nu știu.

Cassian răspunse serios, încercarea de glumă trecând fără să-l atingă.
Zâmbetul Violetei căzu.
Pirivea spre casa de vis-a-vis.

--Crezi că ne vor da semnal când vor termina? Sau va trebui să-i căutăm?

Cassian ridică din umeri.

Mansarda unde erau Sofia și Damian strălucea cu scântei și lumini ce ieșeau printre crăpături.
De parcă înlăuntru se cocea un soare.

*

Stăpânul Castelului era dintr-o mișcare lângă Sofia.
Ghearele adâncite în pielea încheieturii ei.

Damian își încrucișă brațele la piept.

--Ce crezi că faci?

--Nu e clar? Revendic ceea ce e al meu.

Urechile Sofiei erau pline de zumzăte. Scântei îi scăpărau pe vârful nasului, pe ste ascuțimea obrajilor. Pielea o mânca. Umbrele se acomodau cu ea, punând stăpânire, ducând lupte de flăcări.

--E instabilă. Dă pe afară putere.

Își întoarse privirea spre Damian. Era sprijinit de unul dintre stâlpii de susținere.

Sofia clipi des. Era el, dar totuși altcineva. Cum de nu văzuse până acum?

Felul în care se ținea.
Cum printre cârlionții roșcați alunecau constant dâre de umbre încărcate și gata să fie folisite ca armă.

Cum aripile îi stăteau pliate pe spate de parcă era cel mai firesc lucru din lume de n-ar fi știut Sofia cât de mult exercițiu îți trebuia ca să reușești să-ți ți aripile înfoliate fără să-ți atingă gleznele.

Nasul ușor încovoiat, într-un semn de aroganță perpetuă, era pătat de ușori pistrui ce erau amplificați de negrul ochilor.
Era ceva acolo.

Ceva mai departe de privirea fugară și zeflemitoare. Ceva ce aștepta să fie provocat, să fie eliberat, să se năpustească.

Sofia își trecu palma peste ochii împăienjeniți. Își privea cealaltă mână blocată în strânsoarea străinului ce vorbea cu Damian.

Sofia își forță încheietura.
Stăpânul Castelului se întoarse spre ea.

--Semeni atât de mult cu mama ta. E aproape straniu.

--Ai grijă, tavra, e posibil să te lege în temință și să-și aibă felul cu tine.

Damian zâmbi cu colți.

Strânsoarea Stăpânului Castelului se înteți.

--Tavra? Am auzit bine?

--Tavra mea. Îmi pasă deloc de auzul tău.

--De unde o cunoști pe mama?

Damian aproape își dădu ochii peste cap la întrebarea Sofiei.

--E tatăl tău.

Sofia își încreți fruntea. Sarcasmul și tăișul cuvintelor nu trecură nesimțite.

--E adevărat?

Stăpănul Castelului plesni aerul într-o bătaie de aripi. Ochii îi străluceau.

--Nu mă simți în tine, stea a inimii mele? Sunt șoapte sunt dansuri pe care sângele îl recunoaște.

Sofia avea gura uscată. Brațele îi vibrau într-o sonoritate ce nu putea striga mai puternic cunoscut.
Sofia își trase mai tare brațul.

--Lasă-mă. Lasă-mă. Lasă-mă. Nu pot respira!

Stăpânul Castelului îi lăsă libertate cât să-și tragă degetele prin strânsoare. Aproape căzu pe spate de la abrupta schimbare a centrului de greutate.
Își puse ambele palme la gură. Ochii o pișcau.

--De. Ce. Am. Un. Tată. În la naiba Infern? De ce am un tată în Infern!

Țipă întorcându-se dintr-o dată cu fața spre cei trei.
Der-Gagari își scose săbile din teacă. Ambele.
Damuan îi aruncă o privire Serios?
Demona ridică din umeri arătând spre Sofia Puicuța asta ne poate srivi oasele.

--Știu că poate părea prea mult, dar-

--Niciun dar, Damian, pentru numele cuiva de sus, ce se întâmplă aici nu are niciun sens. De ce sunt aici? Hă?

--E destinul.

Sofia îi tăie vorba Stăpânului Castelului.

--Oi fi tu un demon bun, nu știu. Am trăit tot timpul asta fără un tată. M-am descurcat de minune. Mulțumesc, dar nu te vreau. Și dacă tot vorbind, nu vreau aripile, nu vreau umbrele, pielea mă mănâncă și îmi e frig dar foc îmi umblă printre măsele și mi-e foame și vreau acasă! Vreau acasă! Am teme. Am școală!

Sofia prinse în mână un scaun și-l aruncă pe geamul micuț.
Sticla se sparse dând la iveală noaptea zgomotoasă a Scatreiului.

--Și ce caută Violeta și Cassian pe acoperișul ăla?

Der -Gagari își trecu o palmă peste față.

--Le-am spus să se ascundă!

Strigă în apărarea sa, când Damian făcu un pas spre ea.

--Stea a inimii mele, vei veni cu mine. Ești carne din carnea mea. Ești sângele meu. Am atâtea să-ți arăt.

Sofia urlă în pumnii încleștați.
Nu voia nimic din toatea astea.
Să fie o fată normală. Cerea prea mult?

//10.martie.2018; 23:43//