Zeii din Infern

Tot prezentul în schimb la o bucată din trecut

--Zeii sunt aleși?

Sofia își auzi vorbele ridicându-se de pe buzele sale, iar ele sunau la fel de incredibile pre cum crezuse că vor fi când le gândise. Fata, Mila dădu din cap, rotindu-și o gheară printre dinții prelungi.

--Zeul este Alesul.

Sofia își lăsă umerii să cadă, dacă ar mai pune încă o întrebare ar părea prea disperată? Aripile o trăgeau pe spate. Se reașeză pe scaunul de pe care tocmai se ridicase.

--Cum poți să fi De Os și să știi atât de puține despre ritualurile și obiceiurile noastre?

--Luc, ia-o mai ușor.

--Nu, Mila, nu! Damian ar fi trebuit să-i explice ceva despre toată tevatura asta! Nu-mi place deloc ceea ce se întâmplă aici.

Mila își dădu ochii peste cap. Lucian își trecu brațele peste piet încrucișându-le, încruntându-se, fruntea lui se plie în numeroase crese. Întunericul pulsa pe cuvintele lui. Era aproape fascinant să-i urmărești fiecare mișcare, felul în care umbrele răspundeau era asemenea unui dans.

--Doar cei mai puternici dintre noi pot deveni zei. Zeu este cel Ales.Iar Alesul va fi, ei bine ales.

--Ales dintre ce? Explică-i tot de la cap coadă. Ascultă-

Lucian prinse mânerele scaunului pe care era așezată Sofia. Se trase cât mai tare în spătarul scaunului când acesta se aplecase peste ea, atât de aproape că erau nas în nas. S-a ales un zeu. Regent. Acela sunt eu. Îi țin locul lui Damian. A plecat să-și caute bera și tavra pentru că fără acele două nu poate să ascendeze întru totul la forma sa.

Sofia își întoarse fața de la el, privind pentru o portiță de scăpare. Îi era cald, iar el stătea mult prea aproape. Lucian se îndreptă din spate, pășind laoparte, clar văzând discomfortul ei.

--Iar eu sunt tavra lui?

Cel puțin așa o numise tot drumul parcurs. Curios cum aproape niciodată nu o strifgase pe numele ei, alegând să o denumească ,,Tavra", iar Sofia îl lăsase pentru că era un demon cu aripi de foc care a venit până în lumea umană să o aducă în Infern, la poarta zeilor. Îl lăsase pentru că, pentru prima dată în viața ei cineva îi acordase atenție nelimitată, iar acestă nouă senzație o copleșise. Ajunse la această concluzie în mai puțin din cinci secunde, recunoscându-și prostimea, în faptul că s-a lăsat purtată de iluzii și promisiuni frumos împachetate.

--Aha, nu e chiar așa de rău, adică uită-te la noi, noi nu o ducem prea rău.

--Voi? Mai sunt alții? Alte tavra?

--Desigur!

Ca într-un nor de fum, se spulberă măcar speranța unicității.

--Până la capăt Mila, până la capăt, uite ce față are, o tavra pentru fiecare zeu. Sunt cinci zei. Sunt cinci tavra. Sunt cinci Bera. Ești singura lui Tavră.

Sofia își ascunse fața în palme. Sentimentul ăsta de ușurare nu ar fi trebuit să fie atât de puternic, dar se simțea de parcă i se ridicaseră bolovani de pe umeri. Nu era atât faptul că ajunse să fie unică, specială, o tavră, singura Lui tavră, ci pentru faptul că încă o trădare i-ar fi adus cuțitul până la os. Suflă adânc.

--De ce a trebuit să-l atacați pe tata?

--Că te voia pentru el.

Se holbă la ei. Nu avea cuvinte ce să spună mai departe. Nu asta e cea ar trebui un tată să vrea de la copilul său? Să-l vrea pentru el?

--Voia să devină El zeu, iar asta nu se poate, nu, nu.

Continuă Mila, deși în acel moment Sofieie îi era tot una dacă cei dinaintea ei vorbeau sau tăceau, la cât putea înțelege din ceea ce îndrugau.

--El e regent. Cum putea să-i ia locul lui Damian dacă avea pe cineva pus deja?

Vorbise cu un deget îndreptat spre Lucian. De ce întreabase asta? Nici măcar nu-i pasă, nu cu adevărat, se admonestă Sofia. Îi era somn. Voia să se tragă într-un colț și să doarmă.

--Prin tine, desigur. Nu va ajunge Zeu, Damian, dacă voi două, Tavra și Bera, nu vor fi aduse în fața Mai Marilor să fiți închinate. Oricine vă are, îl are pe Damian Kasgard în palme, iar asta e putere.

Aha.

--Iar voi unde stați în toate astea?

--De partea lui Kasgard,desigur, suntem supuși devotați. Bine, în devotament ajută și că este fratele nostru.

Lucian își dădu ochii petse cap, Mila rânji. Un ghimpe se răsuci în inima Sofiei.

--Unde e Damian? De ce nu e aici să explice chiar el toate astea?

--Oh, e plecat în Centru pentru a programa ascensiunea.

--Vreau să vorbesc cu el. Nu-i puteți da vreun mesaj să vină până aici?

Lucian se desprinse de pe coloana care se sprijinise, care aparent era acolo sub ochii Sofiei, dar dispăruse într-un puf de cenușă de îndată ce Lucian se mișcă.

--Nu în centru ci în Centru. Nu e în centrul Scatreiului ci în Centru, punctul de conjuctură a celor nouă straturi ale Infernului. Locul de așezământ al Mai Marilor.

Bine, de ce nu? Infernul avea nouă straturi, iar creaturi mai mari decât zeii le locuiau. Foarte bine, din partea Sofiei, puteau să facă tumbe și să se transforme în stele căzătoare că mult nu-i păsa. Fiecare era prin în propriile intrigi, iar ea? Ea era păpușa pe care o râvnește întreaga grădiniță, iar cumva educoaterel s-au afuiliat cu grupe de copii ca să o țină numai pentru ei. Treaba lor, să se distreze cum vor. Puțin îi păsa.

Se lăsă să alunece pe scaun. Dacă acum era acasă s-ar fi dus, măcar în plimbare, până la piscina publică din oraș. Trebuia să fi fost vară în lumea oamenilor, trebuiau să se distreze așa de bine bălăcind-se în apa îngreunată de clor și frunze de copaci și insecte căzute de nici unde. Ar fi dat aripile ei mari și butucănoase pentru câteva ore cu picioarele în apă dulce. Iarba proapsăt tăiată să o împungă pe tălpi, nisipul umed, ceva imitație ieftină a unei plaje să îi frece pielea arsă de soarele de după amiază, în timp ce alergă cu trei lei în mână spre standul cu langoș cald. Ar fi vrut unul cu ciocolată. Erau nespus de bune, mai ales după ce făcea câteva bazine clăpăind apa, într-o încercare de a înota ca brotacul. Cu picioarele crăcănate, cu mâinile lopeți, dând apa la o parte. Ah, ar fi fost frumos.