Zeii din Infern

Din-năuntrul văgăunei

Violeta nu se temea de lipsa de lumină. Golul de întuneric ce o îmbrățișa își avea farmecul său. Își pierduse stabilitatea pe două picioare. Slăbiciunea mușchilor neîncercați, foamea acumulată și lipsa deplasării cu un scop o reduseră la târâit în coate și genunchi. Era de ajuns. Nu avea unde să se ducă. Peste tot doar negru.

Însă ceea ce îi făcea inima să bată mai tare, ca o pasăre prinsă în pumni, era zdrăngănitul lanțurilor. Mișcarea străină și fără vreo explicație, clinchetul fierului de fier, inele ce se clătineau în aerul sec și gol. Singurul sunet pe care-l auzea înafară de propria-i respirație, erau acele fiere, care din când în când păreau să se trezescă la viață. Atunci știa că ei au venit după Anin. Nu știa cine erau ,,ei", dar avea bănuielile ei. Îl luau și-l aduceau pe demon, la cee ace păreau a fi interval de timp regulate. Deduse Violeta că aceia trebuiau să fie gardieni, iar dusul lui Anin se făcea când începea ziua la suprafață. Știa că îl duceau la suprafață pentru că era un sunet dur și crud, foarte diferit de altele, felul în care inele de fier loveau marmura, cum ecoul loviturii se auzea tot mai stins, de parcă dispărea undeva deasupra capului Violetei. Deduse toate astea, iar când formulase întrebări, adunate din cuvinte împrăștiate, rostise întrebările cu vocea tare. Propriile timpane se revoltară când își auzi cuvintele necizelate și secate, pronunțate de pe o limbă lipsită de practică.

Anin râse în bărbâie și apoi tușise de parcă plămânii îi ieșeau pe gură afară. Apoi, nu mai răspunse. Gardienii veniseră să-l ia, iar el continua să tușeacă puternic.

Violeta se temea de bătaia fierului pe fier, iar aceea frică se ridicase în coșul pieptului ei din ce în ce mai mult, cu fiecare clipă care trecea și nu le auzea. Anin nu mai fusese adus înapoi de ceva timp, iar inima ei începu să bată mai tare căci atunci când burta începea să I se încleșteze de foame, iar pielea de pe ceafă să I se ridice, atunci îl aduceau pe Anin și atunci îi aducea mâncarea, însă acum nimic. Nici Anin, nici mâncare, iar Violeta ciulea urechile cu bătaia inimii în gât. Aștepta. Nu știa de ce sau pentru ce.

Însă ceva trebuia să vină. Știa, o presimțea precum furnicile citeau furtuna în grăunțele de pământ și vrăbile o simțeau sub penajul aripilor zburlite. Ceva venea.

Liniște.

Apoi un strigăt.

--Copil !

Violeta tresăltă. Respriația lui Anin îi irita pielea feței. Se trase în spate. De ce era așa de aproape? De ce nu-l auzize venind? Există așa ceva că se concentrează pe un sunet atât de bine, încât nu mai ajunge să audă?

--Vrei să vii cu mine?

--Unde?

Cuvintele Violetei sunau a cenușă căzută din vatră. Vagi și ușor spulberate de brize senine.

O strânsoare de încheietură. Degete largi încercuite în jurul mâinii sale drepte. Brațul îi vibra în tremurul atingerii și îi imita răcoarea pielii lui Anin.

--Oriunde. Unde ai vrea să mergi?

Nu pe Pământ.

--Nu, nu, nu știu.

--Îți pot arăta ce ești. Te pot duce la ai noștrii. Să vezi alții ca tine.

Mami și tati erau ca ea. Nu.

--Nu, nu, ahh, Damian, Damian, mă va căuta.

Anin? Strânsoarea brusc se eliberase, iar o răcoare dură o atinse.

--Nu ști unde e supa?

Poate Anin știa unde era mâncarea. De ce nu venise până acum.

--Te pot duce la supă.

--Unde e supa?

--Nu aici. Trebuie să vii cu mine la suprafață.

Stomacul ei dăduse răspunsul necesar prin chiorăitul pe care îl eliberase.

--Și Damina? El o să știe că am plecat?

--Da. I-am lăsat pe gardieni să știe. Vii?

Violeta avea nevoie de hrană. O știa precum știa că sânge îi curge prin vene și aripi îi acoperă spatele decorat în zgârieturi și răni care mai de care mai proeminente.

Își întinse palma înainte, lovindu-se cu bărbia în pieptul lui Anin. Încercă să se redreseze, dar din fericire demonul o ridicase în două picioare înainte să apuce să proceseze ce se întâmplă.

--Pe unde?

Îl întrebă strângând cu putere brațul lui Anin. Ceva umed îi atinse buricele degetelor. Violeta își retrase palma fulgerător de repede.

--Sângerezi!

--Nu avem timp. Trebuie să ajung sus.

Spuse aproape ca pe o avertizare, din a o opri să facă alte remarci de felul ăsta. Violeta putea înțelege că nu eera util să stea să-și numere fiecare rănile celuilalt, dar totul se procesa atât de încet. Era pentru prima data când Anin era atât de aproape. Penru prima data când simțise sub piele, carnea pulsândă și rece a altcuiva, înafară de ea. Violeta avea răni pe toata lungimea brațului stâng. Își trecuse e atâtea ori degetele peste pielea brațului încât ajunsese să nu se mai simtă, iar atuncia trebuit să se ciupească, iar după ce nici pișcăturile proprii nu le mai distingea, și-a adâncit unghia în carne și a tras. Linii prin carne.

Mergea! Mergea, iar de la primii zece pași începea să simtă că rămână fără aer, următorii zece pași erau un chin duoă aceea. Se prăbuși pe Anin. El o prinse de după umeri. Îi aruncă brațul ei drept peste umărul său, cu celălalt brat el o cuprinse de mijloc. Din nou în picioare.

--Nimic, lepra lor, cu ce te-ai hrănit?

Violeta își încruntă sprâncenele. Nu era vina ei. Doar, doar, picioarele nu o ascultau, iar brațele erau îngreunate de simpla poziție de a sta ridicate. Corpul nu-I răspundea comenziilor. Nu realizase cât de slăbită erase. Cât de vulnerabilă era.

Orice ar fi putut veni peste ea, în orice moment, iar ea nu ar fi avut cum să se apere. Un tremor o scuturase.