Goblin

Capitolul 8

       L-a vazut inca de cand a iesit din cimitir, dar a vrut sa-l ignore. In momentul de fata era furioasa pe el, furioasa si dezamagita. Planuia sa treaca pe langa el fara sa-i arunce macar o privire. Nu prea i-a reusit planul. Antonio a prins-o de mana si a tras-o intr-o imbratisare stransa si calda. In zadar s-a zbatut Evelina, nu avea cum sa scape. Daca toata ziua s-a abtinut si nu a plans - credea ca plansul nu-i va aduce inapoi fratele - acum lacrimile au tradat-o.

- Idiotule! M-ai lasat singura, spuse printre suspine Evelina.

- Shhh, imi pare rau.

- Nu are rost sa-ti mai ceri scuze, e cam tarziu pentru asta.

- Eve, eu nu pot merge la inmormantari. Mi-e.. Teama.

- De ce anume ti-e teama? Ca o sa mori?

- Nu de moartea mea. De-abia daca ma gandesc la asta.. De-abia daca ma mai gandesc la asta. Dar m-am gandit foarte mult atunci cand eram mic. N-am dormit nopti in sir. Visam numai monstri care vin peste mine in pat ca sa ma manance, si toti monstrii semanau cu sora mea moarta, Ana.

- Nu mi-ai vorbit niciodata despre ea. De fapt nici nu stiam ca ai avut o sora.

- E un secret de familie.

        ''Da'', isi spuse Ella. ''Iata problema explicata; un secret de familie''.

- Ce s-a intamplat?

- Vin-o, iti voi povesti. Se aseza pe iarba iar Ella il urma. Era cu doi ani mai mare ca mine. A luat boala, meningita, si au dus-o in dormitorul din spate, de parca era un secret murdar, Eve, si murea acolo, sora mea a murit in dormitorul din spate, si doar asta a fost, un secret murdar - doar un secret murdar.

    Evelina vedea cum Antonio se chinuia sa se controleze. Avea pumnii inclestati si tremura. Pe frunte ii aparu burbonele de sudoare.

- Nu e nevoie sa continui, imi pare rau, Antonio. Eu.. N-am stiut.. Regret ca m-am suparat pe tine.

- Nu-mi cere sa ma opresc, zise el. Nu ma opri, Eve! N-am putere sa-ti spun decat o singura data ce s-a intamplat atunci, dupa care nu vreau sa mai vorbesc vreodata despre acest subiect. Si, din cate stiu, probabil ca n-o sa pot dormi la noapte.

- A fost chiar atat de ingrozitor?, il intreba, desi stia raspunsul.

- Da, a fost ingrozitor! Mai rau decat  iti poti inchipui. Am urmarit-o cum se descompunea de la o zi la alta, si nimeni nu putea face nimic. Avea in permanenta dureri. Corpul parca incepuse sa i se zbarceasca, sa i se traga inaun, umerii i cocosasera, iar figura i se alungise, semana cu o masca. Avea mainile ca ghearele de la picioarele pasarilor. Cateodata, trebuia sa-i dau de mancare. Detestam clipele alea, da'o faceam si nu scoteam nicio soapta de protest. Cand durerea s-a inrautatit, au inceput sa-i administreze droguri - de la cele mai slabe pana la cele care o transformau intr-o narcomana, daca ar mai fi trait, insa noi stiam ca nu o sa mai traiasca. Cred ca de-asta era chia asa un secret pentru noi toti. Pentru ca, Eve, am vrut sa moara, am dorit sa moara, si nu numai fiindca astfel ea nu ar mai fi simtit durerea, ci ca sa nu mai simtim noi durerea, deoarece incepuse sa arate ca un monstru, si incepuse sa devina monstru.. Of, Iisuse, stiu ca trebuie sa ti se para respingator.

      Isi cuprinse chipul in maini. Evelina il atinse usor.

- Antonio, nu mi se pare deloc respingator.

- Era pretentioasa, ingrozitoare. Uneori facea dinadins pipi in pat. Mama o intreba daca are nevoie de ajutor ca sa se duca la baie, iar, mai tarziu, cand nu se mai putea scula din pat, o intreba daca are nevoie de pleosca si Ana spunea ca nu. Dar imediat dupa aceea facea pipi in pat, si mama, sau mama impreuna cu mine trebuia sa schimbam cearsafurile si ea zicea ca a fost un simplu accident, insa ii vedeai zambetul din privire. I-l vedeai. Camera mirosea in permanenta a urina si a medicamente. Avea niste sticlute cu medicamente ca pastilele pentru tuse cu aroma de cirese, si mirosul patrunsese si in pereti. Sunt nopti cand ma trezesc, chiar si acum, ma trezesc si gandesc ca nu sunt treaz de-a binelea. Simt mirosul acela de cirese, il simt si gandesc ''N-a murit inca Ana ? N-a murit inca ?''

      Antonio incepu sa gafuie si Evelina il lua de mana si el o stranse cu o forta salbatica.

- In cele din urma medicamentele incepura sa nu-si mai faca efectul. Si ea era cea care zbiera, si nici unul dintre noi nu isi mai putea aminti cum era Ana inainte de boala, nici macar mama. Exista doar lucrul ala mirositor, odios care tipa tot timpul in camera din spate - secretul nostru murdar. Parintii mei nu erau acasa cand ea a. Antonio inghiti nodul din gat si cu un efort teribil spuse cuvantul: murit. Asteptam ora aceea sa-i dau medicamentele pentru ca zbiera. Si s-a  intamplat.. Ana inceta brusc sa mai zbiere. Incepusem sa cred ca ma uraste, pentru ca spatele meu era drept, pentru ca eu nu aveam dureri, pentru ca eu puteam sa merg, pentru ca eu urma sa raman in viata. Incepuse-m sa cred ca-mi doreste moartea. Eve, aveam doar 8 ani, dar nu cred ca toate astea se intamplau in imaginatia mea. M-am dus sa vad de ce nu mai zbiera. Ea se sufoca. Nu stiam ce sa fac. Am intors-o pe burta si am batut-o pe spate. Doar asta stiam sa fac. Dadea din picioare. A inceput sa aiba convulsii si am vazut ca statea cu fata intoarsa in perna si m-am gandit, of, se sufoca, si o sa vina mami si tati si o sa dea vina pe mine. Am intors-o iarasi cu fata in sus, si fata ei se innegrise. Ochii ii iesise din orbite si gatul i se umflase. Dupa aia am murit si am fugit din camera lasand-o acolo.. Moarta.

- Imi pare rau. ... Eu. ... Te-a invinovatit cineva dupa?

- Nu, nu m-a invinovatit nimeni. Dar nimeni nu ar fi avut ce sa faca. Nimeni nu putea sa schimbe ceea ce se intampla deja.

- E O.K., Antonio, totul va fi bine.

- Nu e O.K. deloc. Incerc sa-ti explic de ce nu am putut merge la inmormantarea fratelui tau, de ce nu ti-am putut fi alaturi..

- Sssst, am uitat!

    Se intoarse spre el si il lua in brate, iar Antonio o cuprinse cu forta plina de disperare a unui inotator prost, a carui barca s-a rasturnat in mijlocul unui lac mare si adanc.

- Cred ca m-am hotarat sa nu-i mai simpatizez pe parintii tai. Niciodata nu ar fi trebuit sa te lase singur. Aveai doar 8 ani.

- Eve, nu aveau de unde sa stie ca se va intampla asa..

- Nu-mi pasa nici daca era vorba de Judecata de Apoi, se rasti Evelina, pe un ton salbatic si ragusit care il facu sa se retraga putin, uluit.

- Eve, ofta, si dupa continua. Nu m-am dus la inmormantarea Anei si nici la vreo alta inmormantare dupa.

- E in regula. Acum inteleg de ce si te iert. De fapt eu ar trebui sa-mi cer iertare. N-am stiut si te-am acuzat. Am fost furioasa..

- Nu, ai dreptate. Trebuia sa-mi infrang teama si sa-ti fiu alaturi.

- A trecut, spuse Evelina. Acum noi avem alte pe cap. Goblinii si protectia pe care ne-au oferit-o. Crezi ca e bine ceea ce facem ? Adica e O.K. sa acceptam protectia lor ?

- Cred ca da. Si eu m-am gandit mult la asta. Poate e mai bine sa lasam lucrurile asa si sa ne continuam viata ca si cum ei nu ar fi existat. Vom pastra secretul si nimeni inafara de noi nu va stii ca suntem protejati de niste creaturi care misuna sub pamant numite goblini.

- Poate ai dreptate. Ar trebui sa intram in casa, incepe ploaia.