JUST FRIENDS

Relații

Sunt năucită.
Calc doar pe pavelele roșii ca atunci când eram mică. Aveam impresia că dacă evit vreuna trotuarul o să se crape și o lavă puternică și terminatoare mă va târî în adâncul întunericului și am să mor arsă, chiar și oasele să-mi fie cenușă.
Un necunoscut mă lovește cu umărul. Mă aplec puțin în față iar el mă prinde de braț pentru a-mi recăpăta echilibrul.
Am călcat pe o pavelă albă iar viața mea s-a sfârșit. Mă simt tristă din cauza acestui lucru. Tata mereu mă salva atunci când călcam pe o pavelă albă. Mă lua în brațe pentru a nu ajunge focul la mine, iar eu râdeam de fiecare dată pentru că îi veneam de hac răului.
-Dol!
Aud o voce familiară și mă întorc imediat să văd cine e, deși îmi trec câteva nume prin minte.
-Will...
-Hei, unde ai fost?
-La târg, spun.
Ochii lui sunt ațintiți asupra mea și analizează fiecare părticică din corpul meu, se axează totuși pe cele INTERZISE.
-Te conduc acasă?
-Nu e nevoie. Will... Îmi pare rău pentru palma de aseară, eram nervoasă pe fratele meu și pur și simplu n-am gândit.
-E OK, spune-mi, ai vrea să mergem să mâncăm ceva?
-Nu, nu îmi este foame.
Will mă prinde de braț și mă strânge atât de tare încât am impresia că o să rămână semn.
-Insist. Continuă el.
-Will, te rog...
-Înțeleg de ce nu vrei ca Dean să afle de relația noastră, dar nu trebuie să ne ascundem și pe stradă. Pronunță apăsat cuvântul relația de parcă ar fi fost un diamant swarovski, iar eu simt o amețelă cruntă care îmi rupe fiecare oscior din corpul meu amărât de peștișor de baltă.
-Relație?
-Hai, nu te mai preface. Știi despre ce vorbesc.
Îmi smucesc mâna din strânsoarea lui și mă dau câțiva pași în spate călcând din greșeală și pe câteva pavele roșii.
-Nu, nu știu.
-E clar că ești îndrăgostită de mine de mult timp, iar acum când sunt și eu te dai înapoi?
Nu minte. Am fost îndrăgostită de el cu câtiva ani în urmă, dar după incidentul cu Ucenicul și cu tata nu mi-am mai permis să simt ceva, sentimentul de vină a fost prezent mult timp, apoi am realizat. Ploua torențial, una dintre ploile acelea abundente care au impresia că dacă nu se varsă acum vine sfârșitul lumii și ele nu vor mai avea altă ocazie să-și dovedească puterea în fața ta, tata nu a vrut să oprească mașina până ce ploaia avea să se oprească, voia să ajungem urgent la mama la spital deoarece ei i se făcuse rău și leșinase. A pierdut controlul volanului și mașina s-a izbit puternic de un plop aflat pe marginea străzii. Copacul a căzut furios fix pe locul din stânga, unde se afla tata și l-a ucis aproape instantaneu. Eu am scăpat doar cu câteva cicatrici pe spate. În final... Nu, nu era vina mea. Era vina Ucenicului care a făcut ca acel copac să cadă. Era doar și doar vina lui.
Îmi trec prin minte mici fragmente cu sărutul lui Will, acel gust de pufuleți cu brânză, și mi se întoarce stomacul pe dos.
Întotdeauna am crezut că gura lui nici măcar nu are nevoie de vreo bomboană mentolată, însă realitatea te lovește crunt și dureros, sau scârbos, în cazul meu.
-Asta a fost acum mult timp. Spun ștergându-mă la gură cu dosul palmei, de parcă puteam să șterg din amintire gustul sărutului.
-Atunci de ce m-ai sărutat?
-Tu m-ai sărutat! Mă răstesc eu.
-Dar nu te-ai împotrivit.
Nu, n-o făcusem, nu știu de ce, dar n-o făcusem.
-Credeam că suntem prieteni. Spun de parcă m-ar fi durut foarte tare această neînțelegere. Și chiar așa era.
-Suntem. Mă ia de mână ca și cum urma să mă ceară în căsătorie.
Iubirea secretă pe care i-o purtasem lui Will a rămas doar ca o amintire îndepărtată, undeva într-o cămăruță fără ferestre și fără uși din mintea mea, care nu mai putea ieși în veci la suprafață, dar totuși era acolo, iar eu n-aveam puterea de a uita amintiri, nimeni n-avea, sau cel puțin asta îmi plăcea să cred. Și da, am ținut mult la el în felul acela, însă atenția lui nu fusese niciodată asupra mea, așa cum fusese atenția mea asupra lui.
Will, cu ochii lui negrii și părul crețuliu și scurt se apropie de mine, de fața mea și știu ce urmează să facă, așa că îmi strâng buzele, iar el zâmbește scurt.
-Calmează-te, nu vreau să distrugem această prietenie.
Cuvintele lui mă mai încălzesc puțin, însă faptul că fața lui este la depărtare de zece centimetri de a mea îmi trezește o neliniște tulburătoare.
Buzele lui mari și negre se izbesc de buzele mele ca și ciocanul de cui, de parcă erau menite să facă asta, iar eu îl împing cu toată forța mea deși el nu se clintește.
Câțiva oameni trec în tăcere pe lângă noi, nepăsându-i nimănui că eu mă zbat în strânsoarea lui Will, sau că un băiat agresează o fata pe stradă, de parcă era ceva obișnuit.
Câteva clipe Will se desprinde de fața mea și îmi lasă timp să respir, apoi mă smucește mai aproape de el.
Îmi dau lacrimile.
Will nu mai era Will.
Nu mai eram prieteni.
Ceva se schimbase.
Eu nu mai eram eu de altădată.
Nimeni nu mai era la fel.
Nu-mi amintesc exact momentul în care toți ne schimbaserăm. Poate când am intrat la liceu, sau poate după decedarea tatei, sau poate s-a întâmplat într-o zi, într-o anumită oră, minut, secundă, și nimeni nu a sesizat acest aspect.
-Plângi? Având în vedere circumstanțele pare puțin îngrijorat. Dol, nu plânge, credeam că îți place...
Mă bufnește mai tare plânsul.
Ce se întâmpla cu lumea?
Oare murisem și ajunsesem într-un Univers paralel?
-Lasă-mă! Spun printre lacrimi, însă el nu mă ascultă. Mă strânge în brațe deși mă chinui vizibil să-l îndepărtez.
-A spus să o lași!
Se aude o voce puternică din spatele lui Will. Încerc să văd de unde provine sursa sunetului însă înălțimea nu mă ajută deloc.
Will se întoarce pe călcâie și atunci îl văd. Bărbatul Ghete, aproape la fel de înalt precum Will, privește încruntat către mine.
Avea aceleași haine, semn că nu ajunsese acasă la soția lui.
-Tu cine naiba ești? Spune Will cu zâmbetul pe buze.
-M-ai urmărit cumva? Îl întreb, deși în capul meu mi-aș fi dorit să mă fi urmărit.
„-E bărbat însurat, Dolores". Spune Mintea, alter-egoul meu nătâng.
-Nu, doar aveam aceiași direcție. Își îndreaptă privirea către Will. Contează cine sunt? Ce treabă ai cu fata?
-Ce treabă ai tu? Întreabă Will nervos.
Se apropie mai mult unul de altul, de parcă ar fi doi berbeci și s-ar împunge cu coarnele. Până sã apuc să intervin, Will îl împinge pe Bărbatul Ghete și acesta se dezechilibrează și aproape cade. Îl trag înapoi pe Will dar el se descotorosește ușor de mine.
Într-o fracțiune de secundă pumnul Bărbatului Ghete ajunge pe fața lui Will. Încerc să-mi dau seama dacă este real sau îmi imaginez, dar fața sângeroasă a prietenului fratelui meu mă face să cred că este cât se poate de real.
Țip și-mi acopăr ochii. Pentru o secundă văd mașina tatei distrusă sub un copac, cu parbrizul plin de sânge.
Îl privesc cu inima la gat pe Bărbatul Ghete care răsuflă nervos și așteaptă să vadă dacă va mai fi atacat ca să contraatace.
Will își ține ambele mâini pe față și geme de durere. Sângele lui roșiatic se scurge pe gât, pe pielea lui închisă și pare o imagine dintr-un film prost.
Bărbatul Ghete vine lângă mine și-mi pune mâinile pe umeri mânjindu-mă de sângele lui Will.
-Ești bine?
Tremur. Nu sunt bine, și este cât se poate de vizibil.
-Ce ai făcut? Îl întreb atât de încet încât abia îmi aud propriile cuvinte.
Știam ce făcuse. Mă salvase. Dar imaginea cu Will abia ținându-se pe picioare și cu fața plină de sânge nu mă făcea să mă simt în siguranță. Tot Will era. Același Will care îmi cumpăra vata pe băț doar ca să-l las să se joace șah cu Dean. Același Will care mă apăra de perverși la liceu. Același care îmi era prieten.
-Calmează-te. Îl cunoști?
-E prietenul meu.
Îl urmăresc cu atenție pe Will, care se depărtează cu pași micuți de noi. Aș vrea să merg după el, dar n-o fac.
-Nu părea să-ți fie prieten.
Bărbatul Ghete mă privește ingrijorat. Îi simt respirația fierbinte pe frunte, izbindu-se puternic, și mi se face pielea de gâină. El observă reacția mea și-mi mângâie brațul cu cu palma care era curată.
-Ce ai făcut? Repet eu.
-Te rog, calmează-te. Se șterge de sânge pe tricoul său deja murdar. Te duc acasă. O spune de parcă el ar decide.
Nu mă opun, îl las să mă conducă acasă. Tot drumul cu metroul am fost tăcuți.
-Am ajuns, spun când suntem în fața casei mele.
Domnul Ralph stă pe scaun în grădina sa, cu Mal în brațe și privește atent în direcția noastră.
-Cine-i puștiu'? Întrabă el atrătând cu degetul către Bărbatul Ghete.
-Un prieten. Răspund sec.
—Credeam că e un om al străzii. Spune bătrânelul chicotind.
Nu-l bag în seamă, privesc către așa zisul om al străzii și zâmbesc în semn de mulțumire.
—Rămâne valabil ce ți-am spus la Cafeluță.
Cafeluță era cafeneaua unde fusesem împreunã cam acum două ore, mai mult sau mai puțin, și totul părea să fie OK, o zi normală, sau destul de normală.
Intru în casă, îmi las rucsacul jos și merg în sufragerie.
Will stă pe canapea fix pe pata de suc care mai e cât de cât vizibilă și care încă mai pare lipicioasă, și mama îi pune un plasture pe obraz. Dean stă lângă ei și supraveghează totul de parcă el era doctor iar ea o asistentă în devenire.
Trec câteva minute până mă observă , apoi se îndreaptă spre mine cu o expresie tristă.
—Trebuie să vorbim.
O urmez în bucătărie. Știu deja ce urmează să-mi spună.
—Will a spus că sunteți împreună.
—Nu suntem împreună.
—Și că o să negi asta pentru că el e de culoare și tu crezi că eu nu aș fi de acord cu relația voastră.
—Nu-i adevărat.
—Vreau să-mi spui cine l-a atacat pe stradă, pentru a nu repeta istoria. Cine știe, dacă îți făcea și ție ceva?
Refuz să îi spun mamei despre incidentul cu Will și despre cum el mă forța să îl sărut. Nu voiam ca ceilalți să-și schimbe părerea despre el. Tot mai speram că această nebunie avea să treacă și că totul va reveni la normal.
—Nu știu, nu-l cunosc.
Dau să ies din bucătărie dar ea mă prinde de mână și mă strânge într-o îmbrățișare sentimentală.
Zâmbesc mulțumită de afecțiunea primită și o strâng înapoi în brațe.
—Te iubesc scumpo, mă bucur că ești bine.
—Și eu te iubesc.
Mă îndrept înapoi în sufragerie și mă așez lângă Will, are un plasture lipit pe obrazul drept unde îl lovise Bărbatul Ghete. Mă privește trist și mă gândesc că poate chiar îi pare rău.
—Dol?
—Da?
—Ești bine? Mă întreaba fratele meu.
—Da, sunt bine.
—Îmi pare rău pentru aseară, m-am purtat copilărește.
—Și mie îmi pare rău.
—Nu ar fi trebuit să îți distrug diploma, era importantă pentru tine.
—Nu ar fi trebuit să te atac.
—Felicitări.
—Felicitări?
Dean zâmbește strâmb și mă privește când pe mine când pe Will.
—Pentru noua ta relație! Am știut dintotdeauna că voi doi vă iubiți.
Înghit în sec. Cum i-aș putea spune fratelui meu că cel mai bun prieten al lui mă agresează? Mai ales atunci când el crede că noi ne iubim și toată lumea e fericită.
Zâmbesc în semn de mulțumire.
Uneori îți vine să plângi atât de tare încat toate lacrimile pe care le ții în frâu ar putea exploda și provoca inundație in tot orașul, dar nu plângi. Nu plângi pentru că nu vrei ca lumea să afle că ești slab, nu vrei ca lumea să se îngrijoreze și vrei să fii bine, dar nu ești. E atât de dureros acel plâns surd pentru că nu poți da năvală lacrimilor, nu te poți simți în largul tău, nu poți lăsa ca sentimentele de care nu ai nevoie să plece, pur și simplu nu poți.
Am zâmbit, dar am simțit că mi se frânge inima.