JUST FRIENDS

Nu e o întâlnire

Dean îl conduce acasă pe Will, dar nu înainte ca Will să mă ia în brațe și să mă sărute pe obraz. Nu mă opun, dar nu pentru că nu vreau, pentru că pur și simplu nu pot.
Mă duc în camera mea și caut o rochie în dulap dar nu găsesc nimic sofisticat. Mă opresc pentru câteva minute și îmi caut caietul în rucsac.

„Bunicuțo D,
Cred că am o întâlnire. E vorba despre Bărbatul Ghete, care apropo, e căsătorit. Crezi că ar fi OK să ies la o întâlnire cu un tip căsătorit? Încă sunt indecisă. Să mă duc? Să nu mă duc? Să mă ascund în pod pentru tot restul vieții mele? Prea bine, a treia variantă mi se pare cea mai plauzibilă. Mintea mă roagă să nu mă duc, dar cine o ascultă? Oricum, simțeam nevoie să-ți dau această veste, însă niște lucruri mult mai ciudate s-au întâmplat. Will m-a sărut și avea gust de pufuleți cu brânză. Nu a fost primul meu sărut, am mai fost sărutată de băieți și niciodată nu am simțit ceva plăcut în asta. Schimbul de salivă nu e igienic. În caz că nu ți-l mai amintești pe Will, este cel mai bun prieten al fratelui meu, sunt totuși sigură că ți-l amintești.
Astăzi m-a agresat, iar Bărbatul Ghete mi-a luat apărarea în fața lui, ceea ce a fost un gest curajos, și totuși, sunt tristă. Eu și cu Will, niciodată nu a fost „noi", și nu pentru că nu aș fi vrut eu. Acum însă..., m-a rănit mințind că suntem iubiți și folosind asta împotriva mea, și știi și tu prea bine că sentimentele pentru el au fost duse de mult timp. Oh, Doamne, aș vrea un sfat de la tine, sunt sigură că știi ce urmează să se întâmple în timp ce citești asta."

Mai arunc o privire scurtă pe dulap când las caietul jos. Găsesc în cele din urmă o rochie strâmtă pe coapse aproape până la genunchi care îmi conturează corpul.
Mă machiez puțin mai mult decât aș face-o în mod normal, trecându-mi prin minte zeci de gânduri negativiste. În final îmi pun niște botine negre în picioare și merg în bucătărie, unde mama bea o cafea privind pe geam la domnul Ralph.
—Hei mamă!
—Hei scumpo.
Rămâne cu ochii ațintiți pe mine preț de câteva momente.
—Pleci undeva?
—Ei bine da, dar voi fii acasă devreme, promit eu.
Mama strâmbă din nas dar nu se opune.
Chem un taxi care mă lasă fix în fața florăriei. Îi plătesc bărbatului și ies din mașină căutând cu privirea ghetele de armată ale lui Chester.
—Cauți pe cineva?
Mă întorc spre sursa sunetului. Nu mă așteptam ca Bărbatul Ghete să se afle aici cu cincisprezece minute mai devreme de ora șase. Are un tricou alb, simplu, o pereche de jeansi negri și poartă aceleași ghete. Părul îi este la fel de ciufulit cum era de dimineață, însă nu mai este murdar, iar fața lui proaspăt bărbierită îl face să arate chipeș.
Rămân câteva clipe cu gura căscată după care răspund:
—Nu sunt sigură, ar trebui să mai verific încă o dată.
Mă întorc cu spatele la el și merg grăbită în direcția opusă lui.
—He-he-hei! Face el apucându-mă de braț. Unde crezi că pleci?
Mă întorc din nou spre el. Afară e pe înserate. Cerul a prins o culoare ușor roșiatică și nu face decât să-mi trimită fiori până la degetele mici de la picioare.
—Eu..., reușesc să rostesc.
—Ești bine?
Văd un zâmbet mic în colțul gurii sale.
Târgul e aproape închis. Mai sunt doar câteva persoane care probabil trec pe aici pentru a evita drumul cel lung spre metrou.
—La ce te referi?
—Știi tu, cu prietenul tău. Se scarpină în cap de parcă nu s-ar fi spălat de câteva luni.
—Nu cred că este treaba ta.
—Îhî, face el în timp ce mă apucă de încheietură și mă cară după el. Mergem așa câteva minute bune până când ajungem la parcare în fața unui SUV vișiniu.
Chester scoate cheile și descuie mașina. Ezit câteva clipe să urc însă îmi deschide ușa și îmi zâmbește timid, ceea ce mă face să-mi revin.
—Nu ești vreun violator în serie sau ceva? Întreb când se așează pe scaunul din stânga, la volan.
—Habar nu am.
—Ă?
—Păi, nu știu ce mă provoacă Universul să fac. Într-o clipă pot fi blând ca un mielușel, iar cealaltă pot fi malefic, precum un șarpe.
—Bine de știut, spun calmă.
—Nu te sperie?
—Ar trebui?
—Nu mă cunoști. Ai putea oricând să cobori din mașină, iar dacă vrei asta, poți să o faci!
Nu spun nimic, iar la câteva momente după, aud cum încuie ușile. Bagă cheia în contact și pornim la drum.
Mă simt puțin speriată pentru cuvintele sale, însă și puțin tristă pentru că nu mi-a complimentat ținuta. Poate nu mă vedea ca fiind o frumoasă.
—Ți-ai ratat șansa, știi.
—Este în regulă.
—Dintr-un oarecare motiv, habar nu am care, știam că n-o să cobori, dar să știi, nu e OK să ai încredere în oameni.
—Cred că am trăit deja dezamăgirea cu încrederea pe ziua de azi.
Pornesc radio-ul și caut o melodie acceptabilă.
Stăm câteva minute bune în tăcere până când parchează în fața unui fast-food și comandă două porții de aripioare și o porție mare de cartofi, fără măcar să mă întrebe.
—Te-ai gândit că poate sunt vegetariană?
Ridică din sprânceană destul de atractiv.
—Ești vegetariană?
—Nu.
—Perfect.
Ia comanda și plătește apoi în face cu ochiul fetei ce l-a servit.
Îmi strâng buzele în tăcere, simțind cum îmi bubuie inima, îngrijorându-mă de fiecare dată că ar putea să o audă și el.
După treizeci de minute ajungem aproape de periferia orașului. Parchează mașina pe un spațiu verde, imediat lângă un parc gol și destul de întunecos.
—Ce facem aici?
—Cinăm. Spune el coborând din mașină. Deschide portbagajul și ia ceva de acolo însă nu reușesc să văd ce. Vine și-mi deschide portiera, făcându-mi semn să iau pachetul cu aripioare.
Ies din mașină și îl urmez până la un felinar care lumina destul de slab, unde întinde o pătură pufoasă pe iarbă și se trântește pe spate, lăsând coșul ce-l ținea în mână să cadă ușor lângă el.
Mă așez și eu cu multă grijă sperând ca rochia să rămână la locul ei.
Bărbatul Ghete mă trage de mână astfel încât să stau și eu întinsă pe spate, nu mă opun.
—Ești frumoasă, să știi. Spune el privind către cerul înstelat.
A fost de ajuns să mă facă să-mi opresc respirația. Vocea lui rămâne timp de zece secunde, mai mult sau mai puțin, în urechea mea și mă face să tresar în tăcere.
Aș vrea să respir însă mi-e teamă că ar putea să-mi audă suflul.
—Vreau să te cunosc mai bine, spune de parcă ar fi unica sa dorință. Îmi întorc privirea spre el, el continuând să privească spre stele.
—Ce te face să vrei asta? Abia m-ai întâlnit.
—Având în vedere că am fost pus la pământ de o fată, sunt sigur că aș vrea să știu și care este motivul.
—Asta e tot?
—Ar mai trebui să fie ceva?
Mă ridic în șezut și iau un cartof lung și-l îndes în gură. El îmi urmează exemplul. Văd pe fața lui satisfacere.
—Mm, face el. Îmi este atât de foame! Scoate din coșuleț o cutiuță cu gogoși și una cu chifteluțe. Iau o chifteluță fiind surprinsă de gustul ușor picant care îmi lasă apă în gură. Mai iau încă una.
—Îți plac?
Dau din cap în semn că da, având gura plină. De obicei nu mănânc precum o scrofiță, însă am stomacul gol.
Bărbatul Ghete zâmbește mulțumit.
Când mai rămâne o chifteluță mi-o întinde mie, deși sunt tentată să refuz o accept.
Îmi pun mâna pe piept și răsuflu satisfăcută.
—Aș vrea tare mult să știu de unde le-ai cumpărat.
—Ei bine, eu le-am făcut.
—Vorbești serios?
Mă șterg cu dosul palmei la gură, iar el privește atent gestul meu.
—Vrei un șervețel? spunde deja scoțând un șervețel și întinzându-mi-l.
—Trebui să mai repetăm seara asta. Spun cu zâmbetul până la urechi.
—Din cauza chifteluțelor? Dacă vrei îți pot trimite, cândva.
—În principiu da. Crezi că soția ta e OK cu faptul că tu te întâlnești cu alte fete?
—Asta nu este o întâlnire, dar probabil nu știai asta de vreme ce te-ai aranjat atât de frumos.
Încremenesc.
Chiar credeam în adâncul sufletului meu că este o întâlnire. O întâlnire cu un tip drăguț care nu mă cunoaște și nu știe că sunt o ciudată fără prieteni.
Când eram mică eram foarte adorată de colegele mele și aveam destul de mulți prieteni, însă de-a lungul timpului au început să dispară, dintr-un motiv sau altul. Niciodată nu am aflat care, însă nu prea mi-a păsat. Întotdeauna am crezut că nu există pentru totdeauna, și am fost OK cu asta. Acum că Will mă îndepărtează de el, nu face decât să îmi demonstreze că am avut dreptate.
—Dar totuși..., eu dacă aș fi soția cuiva aș fi foarte posesivă.
Trag de rochie în jos pe coapse deoarece s-a ridicat destul de mult iar eu nu am observat. Bărbatul Ghete privește în tăcere orice mică mișcare pe care o produc.
—Poate ești prea mică pentru a fi soția cuiva.
—Am șaptesprezece ani, nu sunt atât de mică.
—Ești mai mică decât mă așteptam eu. În fine, să trecem la discuții mai serioase.
—Ha! Fac eu puțin deranjată.
—Dolores, vrei să îmi spui te rog ce s-a întâmplat ieri?
—În primul rând vreau să îți mulțunesc pentru că ai fost de dimineață să o ajuți pe acea biată femeie cu florăria ei.
—Te rog nu mai schimba subiectul, e destul de stresant să repet aceiași întrebare la nesfârșit.
Mă încrunt. Poate era aici doar pentru a afla de ce o nebună l-a pus la pământ, nimic mai mult. Poate voia doar să știe, nu să-mi fie alături.
Îi povestesc detaliat despre ziua de ieri, despre școală, despre mama și în cele din urmă despre tata. El rămâne nemișcat pe tot parcursul discuției, deși vede cum șiroaie de lacrimi îmi curg pe față, nu mă oprește, iar acest lucru este oarecum dezamăgitor.
—Legea vieții este lupta, spune privind în gol. Nu am spus-o eu, a spus-o Durant.
—Will Durant? Întreb curioasă.
—Desigur, știi, unul dintre marii filosofi.
Se apropie de mine, mutând coșulețul astfel cât să nu-i stea în cale și îmi ia fața în palme, ștergându-mi lacrimile cu două degete.
Simt mici înțepături în zona obrajilor, semn că m-am înroșit ca racul, însă el nu putea vedea asta din cauza luminii difuze.
În mintea mea, buzele lui desenau cerculețele pe buzele mele fierbiți, dansând împreună pe un ton grav cântat de un pian mare într-o sală plină de scaune, dar goală de suflete.
În realitate, Bărbatul Ghete se ridică, îmi întinde mâna astfel încât să mă ridic și eu, și mă conduce la mașină.
—Vino, să te duc acasă.
Aș vrea tare mult să protestez, dar nu o fac.
În afară de familia mea, el e singurul care acum știe despre tata, și despre tot ce este important în viața mea, și după cum bănuiam, acesta fusese și scopul întâlnirii noastre, motiv pentru care acum își dorește să încheiem seara.
Vreau tare mult să îl strâng în brațe și să-i simt mirosul mai îndeaproape.
Îi mângâi ușor mâna, iar el surprins, și-o trage înapoi.
—Îh, scuze. Reușesc să spun.
—Oh, face el, cu aceea expresie cu care îl văzusem de dimineață, de uimire și fericire.
Restul drumului rămânem tăcuți.
Înainte să cobor din mașină îl privesc nefiresc de insistent. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să primesc un sărut de la un băiat pe care abia îl cunosc, sau de la oricare alt băiat. În mintea mea cuvântul „sărut“ nu sună ca fiind ceva mișto, însă în momentul de față, e tot ce îmi doresc. Vreau să știu ce gust au buzele lui, vreau atât de mult...
—Ei bine, ne mai vedem! Spune el zâmbind timid.
—Hei, eu...
—Da?
—Îmi place Durant.
—Oh, și mie, îl admir.
E greșit să îmi doresc un sărut de la un tip însurat.
—Ei bine, la revedere Bărbatule Ghete! Spun coborând din mașină și mergând repede spre ușa de la intrare, știind că poate nu o să îl mai văd niciodată.
—Stai, cum mi-ai spus?
Intru repede în casă, nevrând să aud ce spune în urma mea.