JUST FRIENDS

Evenimentul Bărbatului Ghete

Au trecut două zile de la așa zisa mea întâlnire cu Bărbatul Ghete și de atunci nu am mai ieșit din casă, citind nebunește „Transition" de Will Durant, dându-mi seama că a fost un campion al chestiunilor legate de drepturile omului, cum ar fi frăția omului și reforma socială cu destul de mult timp înainte ca aceste probleme să devină populare și sinceră să fiu, scrierile sale distrează într-adevăr cititorii. Nu mai citisem până acum o carte întreagă de-a lui Durant însă auzisem de potențialul său și de lucrările pe care acesta le-a lăsat în istorie. Filosoful meu favorit rămâne însă Albert Einstein care, după părerea mea, s-a născut pentru fizică, iar fizica s-a născut pentru el.
Stau pe canapeaua din sufragerie lângă pata de suc, care acum e uscată, insă arată la fel de hidos, și îl pândesc pe domnul Ralph cum udă florile, deși e deja după-amiază.
Ies din casă și merg către el.
—Ai nevoie de ajutor aici bătrânelule?
—Pe cine faci tu bătrânel? Arată cu degetul acuzator către mine și automat mă bufnește râsul.
—Iartă-mă, am uitat că tocmai ai terminat liceul alături de mine.
Domnul Ralph mijește ochii spre mine și sunt sigură că astăzi nu-mi va oferii dropsuri.
—Ce faci după liceu, dragă domnișoară?
—Mă gândeam să aplic mai departe la ACA.
—Atât de mult iubești arta?
—Sunt o artistă, normal că iubesc arta.
—În locul tău aș fi fugit împreună cu iubitul.
—Dar eu nu am un iubit.
—Măi să fie, acum două zile te-a condus un tip acasă, iar mai apoi te-am văzut plecând foarte aranjată.
—Mă urmărești?
—Draga mea, noi ne urmărim reciproc.
I se termină apa din stropitoare și se duce să o umple.
Trece pe stradă cu mare viteză o mașină vișinie de abia apuc să o văd. Frânează brusc la prima intersecție și dă cu spatele până ajunge în dreptul meu, coboară geamul de la portieră și îl văd. Bărbatul Ghete, având părul aranjat și purtând o cămasă albă și un sacou bleumarin.
—Te duc undeva?
Îmi încrucișez brațele la piept dându-mi seama destul de târziu că nu port sutien.
—Nu, mulțumesc.
—Ar trebui să te duci, spune din spatele meu domnul Ralph.
Bărbatul Ghete ridică din sprânceană și zâmbește timid.
—Bine, poți aștepta să mă îmbrac?
Face semn din cap afirmativ.
Alerg până în cameră la mine și-mi pun o pereche de jeansi vechi de anul trecut și un tricou pe care este inscripționat un citat de-al lui Einstein și anume „Imaginația este mai importantă decât cunoașterea". Zâmbesc în sinea mea și-mi arunc rucsacul în spate.
Când ies afară Dean și Will stau în fața camionetei fratelui meu și o analizează atent de parcă ar fi fost rănită.
—Iubito! Strigă Will atunci când încerc să îi evit privirea, și-mi face cu mâna fericit. Îi văd vânătaia de pe față care este încă destul de vizibilă.
Îmi dau ochii peste cap, iar Chester mă clacsonează.
—Scuze, trebuie să plec!
Dar Will mã trage într-o îmbrățișare puțin prea strânsă și mă pupă în creștetul capului părintește.
Dacă ar fi făcut asta acum doi ani eram a lui în întregime, însă acum îmi era doar jenă și silă de falsitatea lui.
—Ai grijă de tine.
Mă forțez să scot un zâmbet, iar Dean pare într-adevăr fericit să mă vadă așa, alături de Will. Îmi face cu ochiul și se întorce înapoi la holbatul către camionetă.
Urc în SUV-ul lui Chester și îi fac imediat semn să plece, fiind bucuroasă că Dean și Will nu au observat alături de cine plec.
—La bibliotecă, te rog. Fac semn din mână de parcă ar fi șoferul meu personal.
—Acea îmbrățișare..., a părut destul de forțată.
Mă uit la gâtul lui care acum nu mai era bandajat, însă îi rămăseseră urme care probabil se vor cicatriza.
Îl ating ușor cu buricul degetelor, iar el tresare sub atingerea mea și roșește în obraji atât de tare încât am impresia că are febră.
—Îmi pare atât de rău!
Îmi ia mâna de pe gâtul său și zâmbește înțelegător.
—Este în regulă.
—Ești sigur? Nu prea pare în regulă.
—Crede-mă pe cuvânt.
Zâmbește din nou.
—Încotro? Spun gesticulând către hainele sale. Mă uit în jos la picioare și văd că nu a renunțat la ghete.
—Dacă ești curioasă de ce nu mă urmezi?
—Pare ceva personal, poate o întrunire de familie împreună cu soția ta.
Bărbatul Ghete chicotește și pentru o clipă îsi ia ochii de la volan doar ca să mă privească.
—Nu este ceva de genul asta, poți sta liniștită.
—De ce ai trecut tocmai prin cartierul meu? Voiai să mă vezi? Regret imediat cuvintele după ce le rostesc.
—Nu plănuiam, pur și simplu îmi era în drum.
Dau din cap aprobator și-mi fixez atenția către drum, prefăcându-mă că eu sunt șoferul.
—Aș vrea să învăț să conduc. Din nou scot cuvintele fără să gândesc.
—Te-aș putea învăța, după evenimentul la care mergem.
—Nu sunt aranjată pentru un eveniment.
—Nu tu trebuie să fii, ci eu, este evenimentul meu.
—Poți să îmi spui ce este mai important decât biblioteca?
—Vei afla.
—De ce nu te însoțește soția ta?
—Oh, era ocupată.
Pufnesc nervoasă.
—Măcar știe că îți petreci timpul cu alte femei?
—Oh, i-am spus despre tine. Și oricum, tu nu ești femeie. Face o pauză scurtă după care continuă: Tu ești o fetiță.
—I-ai spus soției tale despre mine, ce anume?
—Că ești prietena mea.
Felul în care pronunță „prietena mea" îmi trezește mii de fiori.
Înghit în sec si las aerul tăcerii să cadă peste noi.
—Suntem prieteni corect?
Dau din cap aprobator însă cuvintele lui sunt atât de dureroase precum un cuțit în rană, dar de ce? Ce sentimente puteam avea față de un om ca să îmi pese atât de mult de cuvintele pe care mi le adresa? La urma urmei, tot un străin rămânea. Un străin destul de arătos, totuși.
Parchează mașina în fața unei clădiri înconjurate de steagul SUA și mă întreb unde naiba m-a adus.
Îmi deschide portiera și mă ajută să cobor din mașină. Intru după el în clădire și rămân cu gura căscată. Nu era un eveniment la care să te îmbraci cu un tricou oarecare (îmi pare rău dacă te jignesc Einstein) și niște jeansi oarecare. Dau să ies dar el mă prinde de braț și mă ține așa până ajungem în toiul petrecerii. Acel gen de petrecere foarte elegantă la care nu au ce căuta fetișcanele ca mine.
Din pereți atârnau candelabre în formă de tancuri mici și foarte sclipitoare, iar undeva în spatele petrecerii, ferit de ochii lumii, era un tort imens în formă de tanc și mai mare și un soldățel ieșind din el cu pușca ( sau ce armă era aceea). Apoi îmi dau seama că dunt la un eveniment milităresc. Și din nou, ce căutam eu acolo?
Văd câțiva oameni îmbrăcați în uniformă și mă cuprinde greața. Tata era subofițer, nu văzusem nicio uniformă de subofițer dar tot mă cutremura gândul că mă aflam la o astfel de petrecere.
—Cred că-mi vine să vărs!
Bărbatul Ghete mă privește suspect.
—Oh...
—William! Strigă o femeie din celălalt capăt al încăperi venind în grabă spre noi. Purta o rochie albastră până în pământ, din catifea și cu un umăr gol. Automat sunt geloasă pe rochia sa uluitoare. Vine și îl pupă pe Bărbatul Ghete, din nou sunt geloasă, că pe mine nici măcar nu mă observase.
—Ce mai faci dragule? Îți merge bine?
—Desigur. Ea e Dolores, Dolores Holls. Prietena mea.
Femeia își mută privirea plină de zâmbet la mine, însă zâmbetul i se stinge când vede ce port.
—Încântată, arăți minunat! Spune ea, dând mâna cu mine. Eu sunt Matilda, iar băiatul acesta de aici a fost învățăcelul meu.
—E mai dură decât pare, îmi spune Bărbatul Ghete. Ar trebui s-o vezi antrenând noii soldăței.
Femeia zâmbește fericită.
—Iubesc rochia ta, îi spun femeii de parcă rochia ei fusese iubitul meu, m-a părăsit iar apoi a ales un trup mai voluminos și mai frumos decât al meu. Chester m-a surprins cu acest eveniment și nu am avut timp să mă pregătesc mai frumos.
—Oh! Ce rușine din partea ta, William! Vino scumpo, mereu am o rochie de rezervă.
—Sunteți sigură?
—Bineînțeles, urmează-mă!
Merg cu Matilda la mașina ei, apoi la baie, văzându-l în treacăt pe Bărbatul Ghete discutând cu câțiva oameni mai în vârstă decât el.
Matilda scoate din sacoșă o rochie de culoare crem, tot din catifea, ce părea elastică, și lungă până în pământ, cu un decolteu generos, mânecile lungi și spatele gol.
Scot un sunet de uimire, apoi Matilda îmi arată și o pereche de sandale cu tocul sclipicios.
Probez rochia care, spre surprinderea noastră, îmi vine perfect, însă sandalele îmi erau cu două numere mai mari, noroc că aveau o cordeluță care le ținea strâns pe picioare, nu se vedeau prea mult, datorită rochiei.
—Puțin machiaj?
Dau aprobator din cap și o las pe Matilda să-și facă de cap pentru zece minute cu fața mea, apoi îmi piaptănă părul și îl lasă drept pe spate.
—Ești așa frumoasă! Înțeleg de ce te-a ales William.
—M-a ales?
—Da, e prima dată când vine la o întrunire cu cineva.
—Mă rog, suntem doar prieteni, dacă mă gândesc mai bine, abia de ne cunoaștem.
—Of, încă nu ai realizat că ai nevoie doar de cinci minute pentru a te îndrăgosti? Eu și soțul meu, în seara în care ne-am cunoscut am început să formăm un cuplu, iar acum avem cincisprezece ani de căsnicie. Totul e posibil.
—El are deja pe cineva.
—Deci recunoști că ești îndrăgostită de el?
—Nu, doar...
Femeia chicoti. Nu mi-o puteam imagina dură, sau țipând, era puțin mai înaltă decât mine dar părea precum o adolescentă, chiar dacă pe sub rochia aceea minunată se afla un corp foarte bine lucrat.
—Dacă are pe cineva, probabil nu-i ceva special, deși n-a pomenint niciodată de așa ceva, totuși, are doar două zeci și patru de ani, sunteți tineri.
Două zeci și patru de ani? DOUĂ ZECI ȘI PATRU DE ANI?
Calmează-te Dol, dacă are două zeci și patru de ani ai mai multe șanse cu el. Alter-ego-ul meu nu poate să se stăpânească. Femeia vede gestul meu de uimire dar nu mai spune nimic.
Sigur, la două zeci și patru de ani te poți numi bărbat, dar în capul meu el avea vreo două zeci și opt de ani, mai ales că era înrolat în armată.
Ies o dată cu Matilda din baie, mergem pe un hol îngust, apoi intrăm în sala unde se ținea petrecerea.
Îl caut cu privirea pe... Bărbatul Ghete? Oare are rost să-l mai numesc așa? Nu îl văd pe nicăieri.
—Hei. Spune o voce cunoscută din spatele meu.
—Chester! Rămân cu gura căscată pentru câteva momente. Purta o uniformă de subofițer, proaspăt achiziționată, ghetele erau neschimbate.
—Ești bine?
—Arăți...
Roșește în obraji și se uită în altă direcție surprins de reacția mea.
—Ca tata, continui eu, dar mai încet.
Își întoarce atenția spre mine, încruntându-se într-un mod ironic de frumos.
—Nu știu ce să spun.
—E în regulă, arăți bine. Mă chinui să zâmbesc și zâmbește și el.
—Asta este noua mea uniformă, tocmai mi-am primit-o. Mai multe persoane purtau uniformă acum, semn că ratasem ceva important.
—Felicitări!
Mă gândesc să-l sărut pe obraj dar deja face el asta. Buzele lui sunt fierbinți pe pielea mea rece, și moi, ca vata pe băț. Le lasă lipite de pielea mea câteva momente, mă apucă de umeri și mă trage mai aproape, apoi sărută și celălalt obraz. N-a durat mai mult de câteva sencunde, însă în mintea mea durase câțiva ani. Oare avea dreptate Matilda? Mă îndrăgosteam?
Îi simt sărutarea, mult după ce trecuse, pe obraji. Fierbinte și moale, piele pe piele. Mă cutremur. Sunt fericită că rochia are mânecile lungi astfel nu se vede că am pielea de găină.
—Ești frumoasă.
Era a doua oară când îmi spusese că sunt frumoasă în doar cinci zile de când ne cunoșteam.
—William!
Un bărbat cam de vârsta lui Chester, poate puțin mai mare, se aproape de noi încrezător și-mi întinde un pahar de șampanie.
—Văd că ai adus cu tine o prezență feminină. Spune luându-mi mâna și sărutând-o încet, poate prea încet. Buzele lui nu erau fierbinți, erau doar calde.
Bărbatul Ghete privește atent gestul său, fără pic de zâmbet pe față.
—E prietena mea. Spune el cuprinzându-mă cu mâna pe după șolduri și trăgându-mă mai aproape de el.
—Incredibil, arăți genial scumpo. Îmi spune bărbatul și îmi mângâie părul.
Pare destul de iritant, aș vrea să mă retrag dar mâna Bărbatului Ghete pe șoldurile mele pur și simplu mă face să mă simt în siguranță.
—Ce vrei, Kaleb?
—Pot să o împrumut? Spune arătând spre mine.
—Nu este un obiect, drept urmare nu o poți împrumuta.
Bărbatul din fața noastra era puțin mai înalt decât Chester și mult mai înalt decât mine. Avea umeri lați, și corpul bine lucrat. Între el și Bărbatul Ghete exista o tensiune arzătoare.
Matilda se apropie grăbită de noi și-l trage de braț pe Kaleb.
—Încetați, nu și aici!
—Fiul dumitale caută ceartă. Pronunță apăsat Bărbatul Ghete și mă apucă de mână trăgându-mă afară din încăpere.
Matilda vine în fugă, afară, după noi.
—Îmi pare rău copii dragi, fiul meu e un nesimțit. Dolores, poți păstra alea. Spune și fuge înapoi în încăpere.
Bărbatul Ghete oftează și mă privește trist.
—Vrei să ne întoarcem?
—Nu, sunt bine.
—Cred că am stricat tot că te-am scos așa afară. Dar Kaleb e un idiot. Am făcut pregătirea alături de el iar el a ieșit pe locul doi iar eu pe unu, pentru asta mă urăște. A refuzat chiar să poarte și uniforma. Adică pe bune, de ce ai purta un poncho în loc de uniformă? Asta nu te face mai formal.
Avea dreptate. Meseria era meserie.
—Te-ai aranjat atât de frumos pentru mine iar eu am ruinat asta.
Pentru mine.
O făcusem pentru el? În principiu o făcusem pentru că Matilda fusese dornică să mă ajute, dar nu pot nega că mi-a plăcut atenția pe care i-am captat-o lui și altora.
—Îmi pare rău! Vine aproape de mine și mă mângâie pe obraz. Te duc acasă.
—Nu încă. Spun cu zâmbetul pe buze.