JUST FRIENDS

Dolores Imposibilă Holls

—Chiar vrei să faci asta?
—Bineînțeles!
Bărbatul Ghete coboară din mașină și îmi deschide portiera. Trec prin fața mașinii și urc pe locul șoferului.
Eram la periferia orașului, pe câmp, unde îmi spusese el că învățase prima dată să conducă.
—Mai întâi, învârte cheia.
—Știu ce trebuie să fac mai întai.
Oftez și învârt cheia în contact.
Imediat cum aud motorul pornind îmi tresare inima și învârt cheia înapoi.
—Ești sigură că vrei s-o faci?
Părul îi atârna în șuvițe pe frunte, și în bătaia soarelui îl făcea să pară atât de frumos. O frumusețe rară și scumpă la vedere.
—Pot s-o fac!
Spun încrezătoare.
—Îmi trebuie doar puțin curaj.
Bărbatul Ghete se apleacă cu fața spre mine, inițial cred că vrea să-mi dea un cap în gură, însă își lipește buzele umede de obrazul meu și tresar. E un sărut destul de scurt, aproape inexistent, dar tot era mai plăcut decât gustul de pufuleți al lui Will, mult mai plăcut.
—OK, sunt pregătită!
—Pornește-o.
Pornesc din nou motorul, apoi aștept.
—Hai. Mă îndeamnă el.
—Acum ce fac?
Bărbatul Ghete își dă o palmă peste frunte dar nu atât de tare încât să îi rămână urmă.
—Credeam că știi.
—Ei bine, și eu credeam că știu.
—Te asiguri să vezi dacă cutia de viteze este băgată în viteze, și apoi apeși ambreajul.
Fac după cum îmi spune însă nu reușesc.
Indicațille lui sunt destul de necunoscute. Îmi arată el însuși cum să plec din loc (de vreo două ori), apoi reușesc să fac întocmai, nu din prima, nici din a doua, dar reușesc.
Îmi tremură mâinile pe volan și preț de o clipă mă gândesc că aș putea să-i bușesc mașina, însă apoi îmi dau seama că nu am de ce să o lovesc. Totuși, din când în când, Bărbatul Ghete îmi ține volanul și mă ajută să o redresez.
—E în regulă. Te descurci bine.
—Serios? Fac eu luându-mi ochii pentru câteva momente de la drum.
—Da, adică..., pentru o începătoare. Privirea i se încețoșează imediat ce privește în față. AI GRIJĂ LA COPAC!
Mă întorc cu fața spre drum și încremenesc gândindu-mă că este prea târziu să întorc volanul și mă panichez. Bărbatul Ghete îmi apasă frâna destul de rapid, rămânand cu piciorul pe piciorul meu drept, și cu trupul lipit de trupul meu.
Încă nu-mi iau ochii de la drum. Mașina lovește totuși cu roata copacul, frâna fiind destul de bruscă.
—Ești bine?
Nu-l privesc, nici pe el, nici nimic. Copacul parcă surâdea la mine, spunându-mi: Ucenicul m-a pus să stau aici.
Era un copac. Un copac oarecare apărut de nicăieri, asta fac copacii, nu? Apar de nicăieri în fața mașinii tale și așteaptă ca tu să îi bușești și să te ucidă, fiind fermecați de Ucenic. Unii au norocul, sau ghinionul de a scăpa, urmând ca tot restul vieții lor să urască copacii. Ei bine, eu nu-i urăsc, oricând de mult aș vrea să-i urăsc, nu mă pot abține să nu-i desenez.
Bărbatul Ghete îmi mângâie fața tandru. Îi simt respirația caldă pe fruntea mea, apoi mă strânge într-o îmbrățișare puternică, prietenoasă.
—Nu mai fac asta în viața mea, spun cu vocea răgușită și lacrimi în ochi.
—Hei, a fost doar greșeala începătorului, mai ai multe de învățat.
—Nu vreau să mai învăț.
Rana de pe gâtul lui e foarte aproape de buzele mele și aș vrea să o sărut însă probabil ar fi prea ciudat, mult prea ciudat. Era incredibil felul în care pielea lui emana căldura de parcă era un calorifer viu.
Își îndepărtează piciorul de piciorul meu și mă privește fix în ochi, trezind în mine mii de fiori ce mișunau în tot corpul.
—Calmează-te, da? Vocea lui suna ca un cântec din acela ritmat, din care fără să vrei, învățai toate notele și le fredonai când nu erai cu nimeni, așa încât lumea să nu creadă că ești nebun.
Îmi mângâie obrazul iar eu mă las dusă de val, contopindu-mă cu antingerea lui. Mâna lui fină..., celulele lui atingându-se cu celulele mele. Închid ochii însă el își retrage mâna mult prea repede decât mi-aș fi dorit.
Facem schimb de locuri, simțindu-mă mult mai confortabil pe scaunul din dreapta decât pe cel al șoferului.
_Crede-mă, nu o să ai frica asta la nesfârșit.
—Acel copac...
—Știu. Nu este nevoie să mi te explici pentru a doua oară.
—Mă bucur că înțelegi. Îmi pare atât de rău! Pentru tot, cred că a fost cea mai groaznică săptămână din viața ta.
Bărbatul Ghete surâde, dezvelindu-și dinții și lăsând la vedere un zâmbet foarte amețitor.
—De fapt, chiar dacă nu pare credibil, a fost cea mai grozavă. Am câștigat un nou prieten, corect?
—Desigur.
—Prietenii fac schimb de telefoane între ei.
Schimb de telefoane? De ce aș vrea să fac schimb de telefon cu cineva? Așa ceva se face?
—Cred că mama s-ar supăra, mi-a luat un telefon nou-nouț, deși nu-l prea folosesc, cred că ar observa.
Stă puțin pe gânduri apoi izbucnește în râs. Râd și eu alături de el, dar nu atât de haotic.
—Vreau să zic, schimb de numere. Eu ți-l dau pe al meu și tu mi-l dai pe al tău, astfel încât să ținem legătura.
Clipesc de câteva ori confuză, regretând imediat ultimele cinci minute din viața mea. Nu era prima dată când mă făceam de râs în fața lui, devenea obișnuiță.
Îi întind telefonul să-și scrie numărul, apoi el mi-l întinde pe al lui, iar eu fusei nevoită să îmi caut numărul prin telefon. Nu-l știam pe de rost fiindcă nu mi se cerea prea des numărul de telefon.
—Gata, acum suntem prieteni, spuse el fericit.
—Matilda mi-a spus despre tine.
Bărbatul Ghete cască ochii la mine ușor speriat.
—Ce anume? Îi simt vocea tremurândă.
—Că ai două zeci și patru de ani, știi tu, chestii.
—Oh, făcu el. Bănuiesc că ar trebui să ne cunoaștem mai mult.
—Și că nu crede că ai putea avea ceva serios cu soția ta. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, nu numești pe oricine soție, deci probabil nu avea dreptate.
Mijește ochii spre mine cercetându-mi chipul în așa fel încât îmi lăsa impresia că are de gând să-mi memoreze fiecare părticică din el.
—Oh, făcu el din nou. Cred că se înșeală.
—Dacă spui tu..., totuși, ce va spune lumea după ce te-a văzut cu mine la acel eveniment?
—Am să le spun că îmi ești doar o prietenă.
Doar. La ce mă așteptam? Ne cunoaștem abia de aproape o săptămână. Matilda delira, nu îl plăceam, nu mă plăcea. Eram doar prieteni și nimic mai mult. El avea viitorul său, eu pe al meu, dar de ce mă deranjau cuvintele lui? De ce mă simțeam de parcă îmi străpungea inima cu o suliță? Îmi doream tare mult să deschid caietul și să îi scriu bunicuții cele întâmplate, dar oricum, cine putea uita o astfel de zi? Aveam s-o țin minte până la bătrânețe.
Îl prind de mână și dau noroc cu el, iar el mă privește de parcă sunt o nebună. Dar ce, nu eram? Se alesese cu semne marcabile pe gât din pricina mea.
—Te simți bine?
—Dap. Complet, prietene.
—Pot să te mai întreb ceva?
—Evident, prietenii se întreabă chestii.
—De ce m-ai numit „Bărbatule Ghete"?
Nu știu ce să răspund la asta.
—Pentru că ești bărbat și porți ghete.
—Sună plauzibil. Dar, pare ca și cum ai fi conceput porecla asta de mult timp. Nu părea a fi ceva inventat pe loc.
—Păi asta e, în capul meu așa te numesc.
—Te gândești la mine?
—De ce, tu te gândești?
_Doamne, ești imposibilă, spune râzând în hohote.
—Imposibilă e al doilea nume al meu.
—Și, te rog, de acum înainte numește-mă doar Chester. Știu că sunt un bărbat adevărat, unul chiar forțos, dar, sună mai bine așa.
—Atunci de ce porți tot timpul ghetele alea?
—Dunt foarte confortabile! Ai vrea să le încerci?
—Sunt curate?
Bărbatul Ghete, așa zis și Chester, aprobă din cap și se descalță de ghete pe rând. Eu îmi dau pantofii jos și mă încalț cu ghetele sale care erau mult mai mari decât picioarele mele minuscule. Erau totodată și foarte grele și miroseau puțin a transpirație. Cobor din mașină și mă plimb legănându-mă de parcă eram fotomodel.
Bărbatul Ghete coboară și el purtând tocurile mele și mergând crăcănat. Automat mă bufnește râsul când îl văd. Încerc să memorez cu mintea imaginea pentru a o desena mai târziu.
Scot totuși telefonul din buzunar și-i fac o poză.
—Hei, asta nu-i corect.
Scoate și el telefonul și îmi face o poză iar eu zâmbesc sperând să fie cea mai reușită fotografie a mea.
—Arăți bestial! Zic eu batjocorindu-l.
—Oh, nu te întrec.
Vine mai aproape de mine și-mi întinde mâna.
—Îmi permiți acest dans?
—Desigur. Fac o reverență și-l prind de mână. Arăta ca și tata, doar că mai tânăr și pe tocuri. Uniforma și ghetele sale îmi trezeau mii de amintiri plăcute sau mai puțin plăcute, însă era un moment fericit, nu aveam de gând să plâng.
Bărbatul Ghete mă trage mai aproape de el și mă învârte ca un adevărat profesionist.
—Te miști destul de bine pe tocuri.
—Abia mă mai țin pe picioare. Cum puteți să umblați cu astea?
Picioarele lui păreau sufocate. Nici măcar nu putu să băge tot piciorul. Avea jumătate din călcâie pe afară.
Și ghetele erau destul de greu de manevrat, dar nu reprezentau o provocare atât de mare.
—E greu să fii femeie. Spun eu făcând o piruetă scurtă.
—Fetiță, voiai să spui.
Îmi dau ochii peste cap.
Pentru mișcarea de final, Bărbatul Ghete mă lasă pe spate. Când mă ridică îl calc din plin cu gheata pe degetele de la picior părându-mi rău în special pentru sanda.
Țipă cât putut de tare și căzu în fund, dându-și rapid sandalele din picioare și frecându-și degetele.
—Îmi pare rău, nu credeam că va durea atât de tare.
—Ahh, făcu el. Nu-mi spune că ai intenționat să-mi faci asta.
—Păi nu atât de tare.
Chiar îmi părea rău pentru el. M-aș fi aplecat dacă nu aș fi avut o rochie atât de superbă pe mine. Nu voiam să o murdăreasc.
—Calcă-mă și tu! Îl îndemn iar el mă privește nervos.
Degetele de pe picior i se înroșiseră și arătau destul de rău. Chiar nu intenționam să-l rănesc atât de tare.
—Idioato!
Casc gura de uimire. Părea destul de serios. Poate puțin prea serios.
—Dar nu am vrut! Mă vait eu.
—Ba ai vrut, tocmai ai recunoscut asta.
—Minți.
Își mușcă buza și se încruntă. Între sprâncene i se formează o cută mică și mă abțin din răsputeri să nu râd. Era frumos chiar și când era supărat.
—Ești atât de enervantă.
—Hei, cum poți spune asta?
Încercă să se ridice și merse șchiopătând până la mașină, scuturându-se de praf. Iau pantofii de jos și-l urmez.
—Mi-ai strivit piciorul! Imposibilo.
—Ți-am spus deja să mă calci și tu.
—Mai taci!
—O da, așa, spune-mi să tac, poruncește-mi te rog, Bărbatule Ghete!
—Nu-mi mai spune așa! Se răstește el.
—Nu-ți mai spun în niciun fel deoarece această discuție s-a terminat. Îmi încrucișez brațele la piept făcând pe supărata.
—Foarte bine, te duc acasă.
—Foarte bine, du-mă.
În drum spre casă rămânem în tăcere. Îmi iau rucsacul, mă descalț de ghete și îndes pantofii în rucsac, apoi merg desculță până la ușă.
Domnul Ralph îmi face cu mâna de la fereastră, iar eu îi răspund la salut. Îmi arată o cutie cu dropsuri și știu sigur că mă întreabă dacă doresc câteva, îmi dau seama că nu mă întrebase asta de dimineață și probabil că abia așteptase să mă întorc ca să-mi ofere câteva, iar eu să-l refuz.
Bărbatul Ghete îl salută și el pe domnul Ralph și accelerează mașina până îi moare motorul. Râd în hohote, iar domnul Ralph face la fel. Chester se strâmbă și accelerează din nou. De data aceasta pleacă în mare viteză din fața casei mele.
Intru în casă și mă îndrept în sufragerie s-o salut pe mama. În loc de mama, pe canapea sunt Dean și Will, vizionând un meci de fotbal american și mâncând pufuleți cu brânză. Bleah. Spun în sinea mea.
—Iubito! Face Will cu gura plină de pufuleți.
Dau să plec dar el e deja lângă mine, ținându-mă de încheietură. Te așteptam. Avea zâmbetul lui Will. Dar nu era Will, era o imitație de Will, una proastă, și totuși avea ceva familiar în el.
—Trebuie să discutăm, îi spun pe un ton serios, dar el zâmbește în continuare de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.