Marea Carte a Varcolacilor

O zi din viața unui supranatural

  Pentru că am purtat mai multe discuții contradictorii cu privire la cât este de benefic sau nu să fii unul de-al nostru o să vă descriu o zi din viața noastră pentru a vedea că nu e chiar așa simplu și grozav.

  Nu sunt decât vreo 10-20% supranatural, sunt mai mult om, dar tot legăturile astea se resimt destul de puternic. Și nu, nu e amuzant.

  O zi din viața mea începe cu rutina de dimineață, nimic straniu aici și cu micul dejun. Totul pare foarte uman până aici, nu?

  Ei bine, mă îndrept apoi spre liceu cu căștile în urechi pentru că altfel nu pot rezista și mă duc la tramvai. Mâinile îmi zvâcnesc la fiecare vers pe care îl trăiesc la nesfârșit, iar lumea din jurul meu e foarte schimbătoare, vibrantă dar rece și fără viață.

  Chiar dacă am muzica dată la maxim îi pot auzi pe copii râzând în mașină și pot simți pulsațiile pe care bebele nenăscut al graviduței din fața mea le face cu mâinile și picioarele.

  Ajung la școală și încep orele. De cele mai multe ori mă joc pe telefon și nici nu ascult ce zice profu la catedră. Uneori mă trezesc vorbind, pe un alt registru decât era folosit în discuție și trântesc o replică care nu are niciun sens aparent, iar asta îi bulversează pe toți, până se prind de ceea ce am spus cu adevărat.

  Sunt genul de persoană care dă rekt-uri și răspunsuri la întrebări fără să gândească prea mult.

  Încerc să îmi mențin mintea goală pentru că ideile îmi circulă mult mai bine când nu gândesc, așa încât mă vei auzi mereu strigând "să te mănânce pisica" sau cum fac ca o mașină "vrummm" nu pentru că aș vrea, ci pentru că dacă aș tăcea și m-aș concentra, miliarde de informații m-ar lovi în același timp, gen sunete, mirosul parfumului fetei din ultima bancă, bârfele popularilor și alte chestii pe care majoritatea dintre voi nu le puteți observa.

  Uneori mă dor brațele sau picioarele și atunci știu că ceva nașpa se va întâmpla și nu știu cum se întâmplă de ajung toate să mi se întâmple mie. Niciodată când m-a durut mâna nu am mers uscată acasă: ba își vărsa o colegă sucul la mine în geantă, ba limonada surorii mele îmi cădea în poală și porcării.
  Unii oameni știu că atunci când zic că ceva nașpa se va întâmpla și le zic gen "stați acasă" ei se baricadează în buncăr pentru că da. Atunci când nu asculți de prostiile mele ori nu ești afectat, ori îți cade naibii un ghiveci în cap pe stradă și ajungi la spital sau la morgă.

  Fac "atacuri de panică", așa, din senin, gen intru în bucătărie și mă apucă tremuratul, vederea mi se încețoșează și încep să plâng strigând chestii ciudate, sau îmi simt corpul cum se fărâmă, fără să mă pot opri. Dar spre deosebire de ceilalți, eu sunt conștientă că nu sunt emoțiile mele, că altcineva, o altă persoană de care sunt foarte legată îmi transmite acele emoții puternice, așa încât mă poți vedea plângând și tremurând în timp ce pun apă la fiert de ceai sau fac patul. Și toate astea se termină la fel de brusc, după ce sunt secată de puteri.

  Apoi mai sunt vocile pe care le aud. Toate cărțile pe care le am scrise, de pildă "A mea" sau "Călcând pe spini cu capul în flori de trandafir" ori chiar "Băiatul cu Mască" sunt inspirate din discuțiile pe care le port cu diferite spirite. Lucrurile pe care le aud, văd și întrebările nerostite la care răspund cu voce tare ori glumele pe care le creez eu și cu "personajul" în cauză, mă inspiră și practic nu scriu din imaginație, ci ceea ce îmi dictează aceste "entități".

  Am inventat chiar și un alfabet simplificat ce pare destul de codat în timp ce mă spălam pe cap.

  Am tot spus despre legi și reguli. Familia mi-a fost amenințată când am început să scriu la cartea asta și să divulg informații.

  Uneori mârâi, când mă enervez sau doare foarte tare ceva, fizic sau psihic. Nu îmi cresc urechi și nu îmi apar colți, dar ochii mi se schimbă. Nu ca și culoare, ci ca forță. Adică practic văd mai bine. Mi se accentuează pulsul și aud mai bine, simt mai multe lucruri. Pun mâna pe zid și simt cum câinele vecinei de deasupra se joacă prin sufragerie cu mingea sau mănâncă.

  Uneori, brusc, fără motiv văd lucruri, gen locuri, persoane, animale, uneori intru în visele unor anumiți ne-oameni, având o conexiune bruscă cu supranaturalii cu care am avut o legătură cândva, sub formă de flash-uri. Nu pot să le țin mai mult de câteva secunde, însă în momentul acela știu ce simte cu adevărat persoana de care e legată viziunea.

  Uneori, când îmi e groază extremă pot accesa acel link de care vorbeam și îi pot auzi, îl pot auzi de fapt pe supranaturalul pe care îl și iubesc și care mă iubește, însă care e mult prea departe.

  Îmi dau seama ușor când oamenii mint și nu pot fi păcălită de aparențe. Simt aura persoanei de lângă mine și dacă spun că e rea păi mai devreme sau mai târziu vei vedea că am avut dreptate.

  Și imaginează-ți că toate astea trebuie să le ții secret. După ce ai plâns din te miri ce motiv în baie trebuie să ieși zâmbind să nu îți pună nimeni întrebări la care nu poți răspunde.

  Mai erau de asemenea și umbrele mele, un fel de umbre interioare asemănătoare lupilor interiori, dar nu chiar, cu care vorbesc.
  Pe ea o chema Melissa și nu știu cum de a dispărut. Era foarte tăcută și totuși când erupea era în stare să distrugă totul. Nu îmi amintesc multe despre ea.
  Apoi era Albert care era o umbră întunecată de 4 metrii, cu formă umană, care locuia la mine în corp după ce Melissa a dispărut. El era mai vorbăreț, jucăuș și blând.
  Când eram răcită îl vedeam ca o umbră slabă cum iese din mine și mă strânge în brațe, uneori făcând asta și noaptea. Așa adormeam în brațele lui. Îmi pare rău că a dispărut și el. Îmi lipsește.

  Sunt foarte singuratică. Am prieteni dar nu vorbesc cu ei așa chestii importante. Nu îmi plac aglomerațiile și pot să simt când cineva din grup mă bârfește.

  Fac conexiuni mult mai repede, între lucruri care aparent nu au nimic în comun.

  Și mai sunt și visele. Am vise care se repetă o dată la 5-7 ani, altele pe care nu le visez decât o dată, vise lucide, în care sunt pusă să fac alegeri și mi se transmit informații din viitor. Iar visele astea sunt destul de extenuante, așa că de multe ori mă trezesc obosită.

  Dar viața mea e ușoară. Mă gândesc la supranaturalii compleți, cei care trebuie să țină lumea în balans, să oprească un război (pentru că da, în viitor se așteaptă ceva distructiv de tipul războaielor mondiale, iar ei încearcă să îl oprească) și duc o viață mult mai complicată printre oameni.
  Imaginează-ți că trebuie să iubești cu toată ființa ta o altă persoană care ți-a fost dată ca suflet pereche și totuși o urăști. Dar pentru că acea parte din tine are nevoie de ea trebuie să o suporți. Sau că respingerea te-ar putea obliga să trăiești toată viața cu un handicap (gen poți să amuțești, să paralizezi și chestii) sau să mori în chinuri groaznice.

  Imaginați-vă că trebuie să menținem balanța dreaptă și pentru că ucidem oameni cu adevărat răi, gen violatori, criminali și alții suntem urâți și vânați pentru "trofee" sub pretextul că suntem niște ucigași. Băi frate, omul ăla a violat 30 de fete și ălălalt a vândut organele a nu știu câtor sute de copii. Și tot noi suntem ucigași?

  Viața supranaturală nu e ușoară și, deși umanitatea are problemele ei, viața unui om e de departe mult mai ușoară. Gândește-te înainte să îți dorești să devii vârcolac, vampir sau ce mai vrei tu că nu vei scăpa de viața de om. Adică vei fi exact ca acum, numai că vei avea povara unui secret ce ar putea să te ucidă pe tine și să ne strige în gura mare faptul că existăm.

  Preferăm să fim niște legende și niște seriale fantastice, decât ținte vii. Iar viața umană, serios, nu e chiar așa grea.