Nimic.

Sau să mă respingi, grav, atât de dur... cu urlet!

Iatră-mă! Ca să te iert, uită-mă!

Ce gândește, apoi scrie el:

De ce iubirea schimbă tot?
De ce nu există antidot?
De ce nu se pot vindeca rănile din suflet?
De ce dor atât de tare?
De ce nu uiți ceea ce vrei să ții minte toată viața?
De ce trăiești doar ca să consumi aerul oamenilor îndrăgostiți?
De ce viața ta nu are sens?
De ce te gândești cu tristețe la un suflet vesel?
De ce viața e nedreaptă?
De ce când te uiți spre cer nu realizezi că suntem atât de aproape...?
De ce scriu?
La întrebarea asta am un răspuns! Scriu... pentru că... e tot ce mai am. Mă liniștește. E singura mea terapie. E singurul sens al vieții. E aerul pe care îl respir, chiar dacă este greu și negru.
E trandafirul uscat pe care îl mai am de la tine. Sunt nopțile târzii pe care doar tu mă făceai să le simt. Acum le simt mult mai mult. Acum simt fiecare noapte. Simt cum mă învârte într-un cerc mare și negru... care se prăbușește cu mine...
Nu sufăr! Sunt bine! Zâmbesc! Ce frumoasă e viața!
Sau a fost...
Nu ești tu aici...
Dar...
Chiar și așa...
Eu sunt...
Am ales sa fiu. Am ales să stau. Să aștept. Am ales să înving nu să fiu învins! Știu cum e să câștigi pentru că am învățat. Dar știu la fel de bine cum e să pierzi pentru că sunt un om puternic, pot învinge orice eșec.
Da... acum tu nici nu mai știi de mine. Îmi place să te văd făcând curat prin casă, fără să știi că sunt atât de aproapeee..
Tu nu știi și nici nu vei afla cândva. Nu. Pentru că nu vreau să mă vezi. Nu vreau să îți amintești.
Îmi place să te privesc în ochi fără ca tu să mă vezi. Ha ha!
Ai chipul atât de inocent.. chipul tău fin... tu...
Nu, nu am lăsat timpul să mă învingă!
Sunt întins pe asfalt, dar mă bucur!
Mă bucur că pot vedea stelele și cerul de aici, de jos, pentru ultima dată..
Te tot văd cum te plimbi pe lângă mine...
De ce nu mă vezi?
Ah...
am uitat că eu nu am acceptat..
Respir din ce în ce mai încet...
Ah... cat aș da să se oprească și asta...
Respirația...
Să plec spre noi ținuturi...
Să plec acolo unde îmi e locul.
Nu, nu înțelege greșit!
Nu ești tu de vină.
Nici zâmbetul tău.
Sunt eu de vină.
Eu... și universul pentru ca m-a creat.
Nu am fost suficient de frumos pe dinăuntru... am avut un suflet negru... pentru că așa mi-a fost dat... și poate, și pe mine m-a durut că a fost negru, dar nu l-am putut schimba cât timp respiram... nu am vrut iubire en gros...
Da'... tu erai un mister!
Zâmbetul tău pe care avem impresia că îl știam de mult...
Ochii tăi verzi și uzi de fiecare dată...
Da. Tu. Te-am iubit. Și te rog, te rog lasă-mă să plec spre stele.
Lasă-mă să simt acum...
Doamne, am o ultimă speranță! Și o rugăminte: Cazi, ploaie, și spală-mi păcatele.

A scăpat stiloul din mână, iar foaia pe care scria a căzut în gol. Apoi el, s-a răcit de tot. Corpul lui era rece. Erau reci și ultimele lacrimi.
M-a uimit cum a murit.
A murit zâmbind...
Hm!

A se interpreta ca atare! Textul este o creație literară.

Vasilica Şandru
Din seria: Praf de stele - concurs; organizat de:
_queenofhugs_