Dragă jurnal,
Azi dimineaţă m-am trezit vrând să-l sărut. Mi-e dor de el, mi-e dor de noi. Vreau să îl am din nou lângă mine, trebuie să îl am. Îmi lipsesc ochii lui şi felul cum mă privea, îmi lipsesc mâinile lui şi felul în care ştia mereu să-mi şteargă orice urmă de nefericire de pe chip, îmi lipsesc buzele lui, gustul lor şi îmi lipseşte mirosul lui care îmi pătrundea mereu prea adânc în plămâni.
Stau nopţi întregi cu muzica pornită în căşti, privirea pierzându-mi-se printre stele. Mi-am găsit un loc minunat de fumat, chiar înafara geamului camerei mele, pe acoperiş. Şi ţigările îmi aduc aminte de el. Şi felul în care fuma era frumos, atât de frumos. Nu credeam că voi ajunge vreodată să iubesc pe cineva atât de mult. Nu credeam că voi ajunge să iubesc. Mereu m-am încrezut greu în oameni, dar cu el, nu, cu el a fost uşor. Din prima zi când ne-am întâlnit am ştiut, am simţit că el e diferit. Şi aşa a şi fost. Era atât de deştept. Şi făcea glume deştepte. Iar felul în care mă săruta.. Nu aş vrea să las pe nimeni să mă mai sărute vreodată. Niciodată.. Ştiu că orice sărut de care voi avea parte de acum încolo va fi o dezamăgire. Şi urăsc teribil să fiu dezamăgită. Aş spune că m-a dezamăgit, plecând, dar nu l-aş putea învinovăţi pentru nimic în lume. Mă enervează ploaia, dacă plouă nu pot sta acolo, nu pot fuma. M-am gândit să fug de acasă, să fur maşina tatei, dar şi maşina îmi aduce aminte de el. Aşa a plecat, aşa nu s-a mai întors. De fiecare dată când văd o maşină trecând pe lângă mine, simt o parte din mine plecând şi ea, părăsindu-mă cum a făcut şi el. Şi chiar dacă încă nu ştiu să conduc, nu cred că e chiar aşa greu. Şi dacă e, în cel mai bun caz, fac şi eu accident. Dacă nu îl mai am pe el, nu mai am pe nimeni. Ce rost are să mă chinui şi să mă prefac că sunt bine?
Urăsc faptul că are aşa o putere asupra mea, şi că mă afectează în halul ăsta plecarea lui. Mă simt abandonată, nedorită. Aş vrea să mor, dar mi-e teamă de unde aş ajunge. Iar dacă rămân în viaţă, ei bine, nu aş trăi. Aş exista, sau chiar mai rău. Încă mai am poza cu el sub saltea. Habar nu am de ce am pus-o acolo. E acolo din ziua în care a plecat. Mi-e groază să mă uit la ea. Mi-e groază de ce aş putea simţi.
Deja se face lumină, iar mie tot nu mi-e somn. Încă o noapte nedormită. Nici nu m-am mai obosit să-mi pornesc muzica, de data asta. Ştiu piesele pe dinafară. Şi el le ştia. Erau preferatele lui. Mi s-a zis că ar trebui să-l uit. Nu pot şi nici nu vreau. A fost cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat vreodată, şi nu cred că am mai simţit vreodată ceva atât de puternic pentru cineva şi doare, căci ştiu că nici nu voi mai simţi. Cât aş vrea să pot evada. Să fug de lume şi chiar de mine însămi. Sunt atât de singură şi nimeni nu observă nimic, nimănui nu-i pasă. M-am săturat. Se zice că înainte să se facă lumină, e cel mai întuneric. Dar eu m-am săturat să se tot facă întuneric, căci e din ce în ce mai negru. Atât de negru încât ar înghiţi, ar consuma orice fragment, orice picătură de lumină ce ar îndrăzni să pătrundă în mintea mea.
Sunt o catastrofă pe două picioare. Un dezastru. Am slăbit mult. Oriunde aş merge, picioarele mi se împleticesc, se îndoaie sub greutatea atâtor gânduri. Îmi tremură mâna tot timpul, îmi tremură şi buzele. Tot timpul sunt pe care de a plânge. Am obosit.
// Pagină din jurnalul unei fete al cărei iubit a murit într-un accident de mașină, după ce cei doi s-au îmbătat și certat teribil. //
