Dragă jurnal,
Azi m-am simţit mai bine. Mai bine faţă de cum am fost ieri. Au zis că am şanse să îmi revin. Dar au mai zis şi că nu va mai fi la fel. Nimic nu va mai fi la fel vreodată. Şi ce e mai rău, e că simt timpul scurgându-se şi realizez că sunt absolut neajutorată. Nu am nici o putere asupra lui, nu îl pot opri, nu îl pot întoarce din drum. Văd acele ceasului mişcându-se monoton şi simt că pentru mine se vor opri curând.
Nu vreau să trăiesc ca să nu mor. Vreau să trăiesc ca să fiu vie şi să călătoresc şi să privesc apusuri, să fiu sărutată în ploaie, să scriu o carte, să regizez un film, să încerc mâncăruri şi băuturi străine, să dorm pe o pătură, pe marginea mării, sub stele şi constelaţii. Şi vreau să le fac pe toate cu el. Vreau să îl am alături pentru o eternitate, sau chiar mai mult. Să-l iubesc până la infinit şi încă puţin. Să-l iubesc atât de vibrant şi energic încât să rămân fără aer. Chiar dacă pentru mine ar fi fatal, îmi doresc. Vreau să ne plimbăm pe străzi necunoscute şi să ne pierdem unul în ochii celuilalt. Să îl ţin de mână şi să simt sângele alergându-i prin vene, să-i aud respiraţia continuă şi egală şi bătăile jucăuşe ale inimii. Cu el mă simţeam atât de vie.
Dar de când sunt aşa, mereu obosită şi prost dispusă, nici el nu mai e la fel. Vine, bate absent la uşă, intră, se aşează pe scaunul de lângă pat şi stă tăcut şi mă priveşte. Nu mai are acel zâmbet ce părea să se întindă mai departe de colţurile gurii, atât de larg şi binevoitor. E serios şi pare să îl podidească plânsul tot timpul. Nu mă mai sărută cum o făcea, abia mi se mai atinge de buze, rezumându-se doar la frunte sau obraz. Nu îmi mai povesteşte despre ce citeşte sau scrie, ci mă întreabă doar cum sunt şi mă ceartă dacă îi spun că nu am mâncat. Îi pasă, încă îi pasă, şi parcă mi-aş dori să nu-i pese.
Cel mai mult timp mi-l petrec lângă fereastră şi fredonez melodia lui preferată. Sper că încă îi place. În zilele în care mă simt prea rău ca să mă ridic, chem câte o asistentă să îmi ţină de urât. Nu vreau să fiu singură. Nu vreau să mor singură. Dar nu vreau nici ca el sau oricine altcineva la care ţin să fie aici când se întâmplă. Mi-e teamă că nu mă voi mai putea abţine şi că voi plânge şi voi striga de durere. Iar asta doar i-ar răni pe ei, şi i-ar face să se simtă vinovaţi. Nu vreau să las asta în urmă. Vreau ca toţi să mă ţină minte cum am fost înainte. Veselă, energică, îndrăgostită. Vie. Vreau să mă ţină minte vie, nu aproape moartă sau chiar moartă pe un pat afurisit de spital. Nu vreau să le îngreunez memoria cu suferinţa mea. Simt că prin simpla mea existenţă le dăunez.
Am auzit că atunci când un om sau o fiinţă de orice fel moare, sufletul i se transformă într-o stea. Şi, Doamne, cât aş vrea să fie adevărat. Lui mereu i-a plăcut să se uite la stele, să le numere, să le numească. S-ar uita la mine şi nici n-ar ştii. Ar fii minunat.
Aş vrea să am destul timp să pot învăţa fiecare limbă de pe pământ, detaliu cu detaliu, în aşa fel încât să-i pot spune că îl iubesc şi de ce. Aş putea scrie o carte despre el şi ar ajunge bestseller. Nu pentru că aş fi cine ştie ce scriitoare pricepută, ci pentru că e despre el, iar el e pur şi simplu cea mai minunată persoană din întreg universul.
Se zice că nu vei considera pe nimeni perfect până nu te vei îndrăgosti de el sau ea. Dar eu l-am considerat perfect din prima secundă în care l-am văzut. Iar când am ajuns să-l cunosc, m-am convins că mi-am întâlnit iubirea vieţii. Ce nu ştiam pe atunci, era că viaţa mea avea să fie scurtă. Dar, la naiba, dacă aş fi ştiut, aş fi profitat de fiecare secundă de libertate, departe de patul de spital şi de mirosul înţepător al medicamentelor.
Aş vrea să-i pot spune toate acestea, să-i spun cât îl iubesc şi cât de rău îmi pare, dar mai degrabă l-aş alunga de lângă mine. Aş vrea să-l fac să mă urască, ca atunci când mă duc, el să nu mai sufere.
// Pagină din jurnalul unei fete ce suferă de cancer de plămâni şi pe care mai mult decât o dor plămânii, o doare faptul că îl răneşte. //
