Dragă jurnal,
E din ce în ce mai rău. E din ce în ce mai slăbită. Atât de palidă şi extenuată. Nu suport să stau lângă ea şi s-o privesc cum se stinge. Aş vrea s-o ajut, dar nu pot, nu am cum. De ce ea? Aş fi putut fi eu. Ar fi trebuit să fiu eu.
Dacă aş avea posibilitatea, m-aş întoarce în liceu şi aş relua toate studiile, ca apoi să devin oncolog şi s-o salvez. Dar nu pot. Nu mai e timp.
Aseară am fost acasă la ea. Nu era nimeni. Ea e la spital. Părinţii se ocupă de înmormântarea ce va veni, inevitabil. Cheia era în spatele aceluiaşi ghiveci. E oarecum plăcut că unele lucruri au rămas a fel. Ce nu pot înţelege e cum ochii ei au rămas aceeaşi, vii şi sinceri. Nu a suferit pierderi de memorie, cum au zis doctorii. Nu au apărut efectele adverse ale medicamentelor. E slăbită, şi totuşi atât de puternică. M-am îndrăgostit de un înger. Sau chiar, o zeiţă.
Aşadar, cum spuneam. Am fost la ea. Am intrat în camera ei, şi, Doamne, sunt atâtea amintiri prinse între pereţii aceia. Pe biroul am găsit cartea pe care a început să o citească săptămâna trecută, şi m-a durut să realizez că nu va mai apuca să o termine. Am văzut şi câteva poze mai vechi cu noi. E plăcut că unele lucruri sunt la fel, dar doare că multe s-au schimbat. Era atât de ordine. Toate lucrurile la locul lor. Mai puţin ea. Ea nu era la locul ei. Nu era pe fotoliul de lângă geam, citind sau fredonând. Fredonând.. Acum câteva zile, am fost la ea. Şi m-am oprit în faţa uşii. Ea fredona. Îmi ferdona melodia preferată. Avea o voce frumoasă. Urăsc faptul că nu mă pot abţine din a vorbi la trecut. Dar poate că deja am acceptat că aşa a fost să fie, că o voi pierde, şi nu pot face nimic altceva decât să aştept şi să îmi plâng de milă. Vorbesc de mine că sufăr, dar sunt convins că ea sufără de mii de ori mai mult.
Îmi sună telefonul. O, Doamne, nu vreau să răspund. Nici nu vreau să văd cine sună. Vreau să mă întorc în camera ei, să îi simt mirosul şi amintirea. Să o iubesc. Am nevoie de ea cum are nevoie un nou-născut de mamă. Mereu a avut grijă de mine şi chiar de i-am greşit, oricât de teribilă ar fi fost greşeala, m-a iertat şi mi-a zis că mă iubeşte. Îmi doresc să-i fi spus că o iubesc în fiecare secundă petrecută împreună. Îmi doresc să fii fost mai bun cu ea. Merita mult mai mult.
Dar ca de obicei, am fost un egoist şi nu am lăsat-o. Nu am vrut să o văd cu altcineva, nici nu mi-aş fi putut-o închipui sărutând pe altcineva. Când ne-am cunoscut, eram amândoi două fragmente, două răni vii, şi ne-am potrivit perfect. Ne-am vindecat unul pe celălalt.
Aş vrea să-i culeg un buchet de stele şi să-i împletesc o coroană de lumină, dar nu pot ajunge la stele şi nu mă pricep la împletit şi lumina mi s-ar scurge printre degete, asemenea timpului sau nisipului. Odată m-a rugat să-i împletesc părul, şi am dat-o-n bară. Dar ea a râs şi mi-a zis că e ok, că mă iubeşte. Nu am meritat-o. Ştiu asta, şi totuşi, mă bucur nespus că am avut-o.
// Pagină din jurnalul unui băiat îndrăgostit de o fată cu cancer de plămâni. //
