Dragă jurnal,
Am un obicei prostesc de a face tot timpul greşeli şi de a nu învăţa din niciuna. Aseară am fost la o petrecere. Şi a fost şi ea acolo. Şi am băut amândoi. Eu prea mult. Ea prea puţin. Am dansat, iar când am obosit, ne-am aşezat pe un fotoliu din colţul încăperii. Eram ameţit de tot, şi când m-am uitat la ea, ea era frumoasă şi mirosea a primăvară, a proaspăt. Iar buzele i se mişcau tot timpul, îmi tot spunea, dar eu eram prea beat pentru a auzi. O priveam doar, îi priveam buzele. Apoi ochii. Erau vii şi lucizi. Şi apoi, am făcut-o. Am sărutat-o. Şi avea gust de vanilie şi entuziasm. Gura ei era caldă. Iar când i-am dat drumul, s-a ridicat şi a fugit. Am vrut să mă duc după ea, dar, la naiba, eram prea beat.
Prea beat. Prea idiot. Prea îndrăgostit. Mai ales îndrăgostit. E cea mai minunată fată pe care am întâlnit-o vreodată. Zâmbetul ei e capabil de a dezgheţa orice inimă încrispată. Aş spune că e magică, dar unde e magie, e mereu şi rău, iar ea nu se poate asocia cu nimic altceva decât puritate. În timp ce eu nu mă pot asocia cu nimic altceva decât suferinţă. Şi laşitate. Şi impulsivitate. Dar mai ales suferinţă.
Şi de n-aş mai pune în gură vreo picătură de alcool, pentru tot restul vieţii mele, tot m-aş simţi beat. Şi asta din cauza ei. Doamne, tu, pagină pustie, nu ai nici cea mai vagă idee ce te poate ea face să simţi. Doar privind-o te simţi viu, şi sângele îţi ia razna, gâdilându-ţi toate venele ce-ţi străbat corpul. Dacă mâinile ni s-ar împreuna, tornade şi furtuni mi-ar prinde existenţă în torace. Dacă aş lua-o în braţe, întregul trup mi-ar fi zguduit de cutremure. Iar seara trecută, când am sărutat-o, s-a dezlănţuit apocalipsa în mine. Iubirea ce i-o port e catastrofală.
Aşa m-am trezit azi dimineaţă, pe podea, cu toate oasele şi articulaţiile durându-mă. Gândurile îmi bubuiau între tâmple şi o vedeam tot timpul fugind de mine. Se zice că dacă aşa e scris, se va întâmpla. Dar eu nu vreau să aştept până destinul sau chiar Dumnezeu se hotărăşte dacă vrea sau nu să ne aducă împreună.
Doamne, de ce sunt oare aşa idiot? Nu ar fi trebuit să o fac, ştiu asta. Şi mi-aş dori să regret mai mult că am făcut-o. Dar pur şi simplu nu pot. O parte din mine e mulţumită, ba chiar se bucură. Poate e adevărat că alcoolul îţi dă curaj. Sau poate nu face altceva decât a-ţi fura judecata. Şi nu sunt sigur care dintre cele două e mai rea.
Îmi tremură mâna şi cerneala e pe terminate. La fel îmi sunt şi cuvintele. Tu, foaie pustie, mă faci şi pe mine pustiu. De multe ori simt lucruri ce merită să fie scrise dar apoi mă inundă o apăsare ambiguă căci nu pot transpune sentimentele în cuvinte.
De aş vedea-o acum, fiecare atom din copul meu ar zbiera să îmi cer scuze, să-i explic, dar eu probabil i-aş ignora şi m-aş întoarce şi-aş pleca. Apoi m-aş foi prin pat nopţi la rând învinovăţindu-mă. Vreau să am grijă de ea şi s-o feresc de ce e mai rău dar în acelaşi timp mă bântuie gândul că eu sunt cel mai rău lucru ce i se poate întâmpla.
// Pagină din jurnalul unui băiat, de asemenea, îndrăgostit. //
