Dragă jurnal,
Mă doare să o privesc şi să realizez că trebuie să mă mulţumesc cu atât. Nu o pot atinge, nu o pot săruta. Fiecare oră de literatură decurge la fel. Intru în clasă, mă aşez la locul meu, şi apoi o aştept. Mereu e printre ultimii. E aşa o aiurită şi mereu după ce se aşează îşi prinde părul într-o coadă la fel de aiurită ca ea. Iar când începe să vorbească profesorul, îşi rezeamă capul în mâini şi îl priveşte, şi îl ascultă, şi îl înţelege. Aş vrea să mă privească şi să mă asculte şi să mă înţeleagă şi pe mine.
Lumina îi cade atât de frumos pe chip. Are ochii prea mari pentru o faţă atât de mică şi fragilă. Iar felul în care îi deschide larg când e curioasă sau nedumerită, confuză, e pur şi simplu minunat. Iar când zâmbeşte, îi are apoape închişi. E atât de frumoasă. Totdeauna şi mereu. Ea e felul de fată de care s-ar putea îndrăgosti orice băiat. E inteligentă şi prea creativă. Sunetul râsului ei e cea mai plăcută simfonie pe care am fost încredinţat să o aud vreodată. Defapt, ea ca şi întreg, ca o fiinţă vie şi reală, e o simfonie. Felul în care merge, aleargă, sare. E plină de viaţă. Iar cuvintele ei se împletesc atât de bine mereu. Ştie tot timpul ce să spună. E ca şi cum ar fi una cu momentul, ea e o fărâmă de univers ce am avut ocazia să descopăr. E diferită. Atât de diferită. Aş putea să îmi petrec întreaga viaţă alături de ea şi tot nu aş putea să cunosc fiecare mister pe care îl ascude. Palmele ei sunt străbătute de multe linii, pe lângă cea a vieţii şi a inimii. Şi mă enervează, căci se zice că cei ce au multe linii, au o viaţă grea. Iar ea nu merită o viaţă grea. Ea merită fericire pură. Esenţă de viaţă şi lumină. Viaţa nu e corectă. Nu e corectă faţă de nimeni. Dar, poate în felul acesta e corectă faţă de toţi. Ştii, nimeni nu primeşte exact şi tot ceea ce vrea. Dar poate e mai bine aşa. Dacă am primi, nu am mai aprecia absolut nimic. Iar asta ar fi teribil. Oricum, puţini mai apreciază păsările ce se obosesc să ne cânte, să ne lumineze dimineţile. Puţini mai apreciază stelele, constelaţiile, galaxiile. Puţini mai apreciază focurile de tabără sau licuricii, căci sunt mai mult decât nişte simple focuri sau simplii licurici. Sunt meniţi să ne încălzească şi mintea şi inima şi sufletul. Nu doar corpul, care, cine ştie, poate nu e altceva decât o limită, o graniţă între ceea ce există şi ceea ce percepem noi. Lumea aceasta e atât de frumoasă, iar noi refuzăm categoric să o admirăm. De ce fugim de ploaie? E o binecuvântare. De ce avem nevoie de umbrele? Ne împiedică doar să vedem cerul, ne împiedică să vedem ceea ce e deasupra. Suntem nişte fiinţe ciudate. Nu voi înţelege oamenii niciodată. Ce e şi mai ciudat, e că şi eu sunt om. Dar nu mă simt. Nu ştiu cum mă simt. Proabil că sunt trist, dar nu sunt sigur.
Zâmbetul ei mi-a lăsat raze de soare prin minte, iar mirosul ei mi-a crescut flori în plămâni. Stând lângă ea, e imposibil să nu te simţi viu. Iar de când nu mai stau lângă ea, nu ştiu ce sunt, dar viu, sigur nu.
// Pagină din jurnalul unui băiat de facultate, care nu poate şi nu vrea să treacă peste despărţirea de iubita sa. //
