Dragă jurnal,
Mi-au zis că pot merge acasă. În sfârşit. Au trecut aproape doi ani de când n-am văzut-o. Mi-e atât de dor de ea. Sper că nu m-a uitat, sper că încă mă iubeşte. Căci eu m-am gândit la ea în fiecare secundă din fiecare minut, al fiecărei zile. Când dormeam, o visam, iar în timp ce eram pe front, îmi spuneam că totul va fi bine, nu voi muri, va trece şi asta, voi ajunge acasă. Şi acum, acum că a venit momentul, nu îmi vine să cred. Sunt atât de fericit.
I-am scris. I-am scris multe srisori. Nu mi-a răspuns. Dar e ok. Poate că nu au ajuns la ea. Prefer să cred asta. Nici nu vreau să mă gândesc că s-ar putea să le fi primit şi ignorat. Dacă le-a primit, sper că măcar le-a citit. Sper că ştie că încă o iubesc.
Aş vrea să mă întorc la ziua când am văzut-o pentru prima oară. Stătea în faţa liceului şi fuma. Vântul ameţea fumul în jurul ei, iar în depărtare se auzeau tunete. Iar ea era calmă. M-am uitat la ea minute în şir, iar când şi-a terminat ţigara, a aruncat ce-a mai rămas din ea şi s-a întors in clădire. Am rămas cu imaginea ei în minte, şi aşa am trecut pe lângă liceul ei în fiecare dimineaţă la ora 9. Iar ea era acolo, fumând şi gândindu-se la cine ştie ce. Din cauza ei m-am apucat şi eu de fumat. Iar când am fost recrutat, am fost nevoit să mă las. Mi-ar fi fost mai uşor dacă n-aş mai fi avut imaginea ei îi minte.
Prima oară când am sărutat-o am simţit fiecare nerv şi atom din mine tremurând de extaz. Iar ea mi-a cuprins faţa între palme şi a ignorat extazul în care eram cufundat, şi a continuat să mă sărute. Când mi-a dat drumul, eu eram pe culmi, voiam mai mult, iar ea era calmă.
Prima oară când am dus-o la o întâlnire în toată regula, eu aveam emoţii, îmi transpirau palmele, şi abia puteam forma propoziţii întregi. Cravata îmi stătea aiurea, iar un buton de la cămaşă se tot desfăcea. Ea purta o rochie neagră, nici prea lungă, nici prea scurtă, şi era calmă.
În serile calde de vară, ieşeam la plimbări. Ne plimbam ore în şir, împărţind o pereche de căşti. Mereu ascultam muzica ei, dar nu mă deranja deloc. Când o luam de mână, mă temeam să nu şi-o tragă, să nu mă respingă, iar ea nu mă respingea. Era doar calmă.
Mă întreb, dacă aş fi murit, când ar fi primit vestea şi condoleanţele, ar fi fost tot calmă?
Realizez că mi-am irosit atât timp pe cineva care nici măcar nu se obosea să aibă emoţii. Părea calmă, dar poate era doar nepăsătoare, indiferentă. Şi nu înţeleg cum poţi fi nepăsător sau indiferent într-o relaţie.
M-am schimbat mult în aceşti doi ani. Sunt mai înalt, mai puternic, mai rănit. Am multe cicatrici, din care majoritatea psihice. Cicatrici ce se trag din rănile cauzate de ea. Şi mă tem că atunci când o voi vedea, vor redeveni răni şi va ţâşni din ele regretul.
Regret că o iubesc, dar nu mă pot opri.
// Pagină din jurnalul unui om ce a ajuns în armată, s-a luptat în războaie, şi ce era îndrăgostit de un lucru, un obiect, o fată fără vreo urmă de sentimente. //
