Medicina Legala -Disectii si Placere

Modificari amCadaverice tardive

Distructive

Putrefacţia este un proces de natură microbiană prin care substanţe organice (mai ales

proteinele) sunt descompuse în substanţe anorganice. Semnele de putrefacţie devin manifeste

(vizibile) la 24-72 de ore postmortem.

Putrefacţia începe la nivelul intestinului unde există bacterii saprofite. Flora intestinală

duce la formarea de hidrogen sulfurat care difuzează prin pereţii intestinului în peretele

abdomenului, se combină cu hemoglobina rezultând un produs de culoare verde (sulf

hemoglobina) cu apariţia petei verzi de putrefacţie; iniţial în fosa iliacă dreaptă (cecul fiind

voluminos este mai aproape de peretele abdominal), apoi în fosa iliacă stângă coloraţia verde

cuprinde întregul abdomen şi baza toracelui.

În cazul unei plăgi suprainfectate sau colecţie purulentă (abces, flegmon, piotorax), pata

verde se localizează de la început în jurul acestora. În septicemii, putrefacţia este rapidă,

coloraţia apărând difuză la nivelul pielii şi a organelor interne.

Sângele aflat în venele superficiale, hemolizat şi putrefiat, difuzează prin peretele vascular

producând colorarea tegumentului adiacent reţelei venoase în cafeniu-murdar cu dezvoltarea aşa

numitei circulaţii postume, cu aspect arborescent caracteristic

În evoluţia putrefacţiei, prin degajarea de gaze, apar: umflarea cadavrului, tumefierea feţei,

care devine de nerecunoscut ("tete de negre"), emfizemul subcutanat şi visceral, flictene care

conţin gaz şi lichid tulbure, sângele devine spumos. Aceasta este faza gazoasă a putrefacţiei.

Prin presiunea exercitată de gaze asupra organelor interne apar:

expulzia de materii fecale şi urină;

eliminarea de conţinut gastric prin gură şi nas;

eliminarea prin căile respiratorii superioare a unei spume roşiatice;

în cazul femeilor gravide - expulzia fătului din uter ("naştereîn sicriu");

Faza gazoasă este urmată de faza de lichefiere şi topire a organelor. Cartilajele

laringiene şi traheale se separă între ele, suturile craniene se desfac, părţile scheletului se separă

unele de altele (în condiţii obişnuite de înhumare a unui cadavru, scheletizarea are loc în 7-10

ani). Temperatura crescută şi excesul de O2 favorizează putrefacţia.

Mediul în care stă cadavrul influenţează rapiditatea instalării putrefacţiei (regula lui

Casper): modificările de putrefacţie ce se produc într-o săptămână la un cadavru expus la aer =

modificările ce se produc în 2 săptămâni în apă sau în 8 săptămâni în sol. Regula lui Devergie:

numărul orelor de expunere vara este egal cu numărul zilelor iarna.

De asemenea evoluţia putrefacţiei la cadavrele înhumate depinde de felul solului:

cu granule mari, permeabilitate pentru aer şi apă - viteza procesului de putrefacţiei creşte;

sol nisipos, argilos-scade viteza de putrefacţie;

adâncimea înhumării: mică = putrefacţie mai rapidă.