Din cioburi de iubire

6. Nu pari prea convinsă, Canada

Și bineînțeles că Harry nu a venit la ora de sport. Sau la cea de biologie pe care o aveam împreună după aceea. Era atât de ciudat pentru mine că nu mă puteam obișnui cu absența lui! Faptul că singurul loc care rămânea liber trebuia să fie ocupat de el mă rodea pe dinăuntru. Îmi doream doar să-l vad pentru o secundă și să pot să-mi cer scuze, chiar dacă nu știam ce naiba făcusem. Îi auzeam uneori pe prietenii lui vorbind despre el, însă nu au vrut niciodată să-mi dea detalii despre "dispariția" sa, chiar dacă am insistat de multe ori, ba chiar i-am și amenințat. Știam că venea la școală, pentru că Bridget avea franceza cu el și îmi spunea că era prezent de fiecare dată.
Nu înțelegeam ce Dumnezeului pățise, dar eram hotărâtă să aflu. Și așa m-am trezit la finalul orei de biologie, ieșind prima din clasă cu direcția spre apartamentul lui Harry. Nu știu de ce mă interesa atât de mult faptul că era supărat pe mine, însă cel mai grav era că ajunsesem să alerg după cineva pentru a-i cere scuze. Adică ce naiba?
Am mers repede la dulapul meu, de unde mi-am luat geanta cap de mort și m-am îndreptat cu pași mari spre ieșirea din școală, hotărâtă să primesc niște răspunsuri.

-Rhi! i-am auzit vocea lui Bridget în spatele meu.

M-am prefăcut că nu am auzit-o și am mărit pasul, însă nu s-a lăsat și a început să alerge după mine. Când am simțit-o mai aproape, m-am oprit și m-am întors pe călcâie enervată, chiar dacă voiam să ajung cât mai repede la Harry, iar ea îmi irosea din timp.

-Hei, unde te grăbești așa? a întrebat cu o veselie destul de neobișnuită pentru ea.

-Ce vrei?

Și-a ridicat sprâncenele confuză, iar eu am început să bat stresată cu picorul în podea. Acesta era semnalul că începeam să mă înfurii și nu era de bine.

-Voiam doar să te anunț că sâmbătă mergem la o petrecere. Să ai timp să te hotărăști cu ce o să te îmbraci.

A spus simplu, iar eu mi-am dat ochii peste cap înnebunită. Mă enerva rău de tot când ea făcea planurile. De când începusem să-mi pierd vremea cu ea, Shawn și Cameron, zilele în care ea plănuia ce să facem, nu decurgeau deloc bine, iar ideea unei petreceri nu urma să se sfârșească frumos pentru Bridget.

-Ce te face să crezi că o să vin?

-Eu trebuie să stabilesc planul pentru sâmbătă, iar voi trebuie să veniți.

A râs învingătoare, apoi m-a îmbrățișat ca să mă calmeze și chiar dacă a funcționat, m-am simțit nevoită să mă desprind de brațele sale călduroase pentru a-mi continua drumul.

Am deschis repede ușa liceului și am simțit cum inima mea a suferit un mic șoc. Afară ploua, de fapt era un început de furtună, iar eu nu aveam mașină și nici nu eram suficient de profesionistă ca să îmi folosesc motocicleta pe asfaltul ud. Singurele variante pe care le aveam erau ori să aștept până se termina ploaia, ori să intru înapoi în școală și să caut o umbrelă. Însă problema cea mai mare era că aș fi pierdut prea mult timp și odată cu asta și determinarea de a-l găsi pe Harry. M-am uitat în jur după cineva care ar fi putut sa mă ducă cu mașina, însă când privirea mea s-a întâlnit cu ale gemenilor Tim și Tom, am renunțat la idee. Tipii aia deveniseră mult mai ciudați decât în prima zi de școală. Am tras aer adânc în piept, simțindu-mă secată de speranță și am început să privesc ploaia, care, pentru prima dată în viață, îmi provoca repulsie.

Lucrurile nu trebuiau să rămână așa.
Mi-am repetat fraza aceea în minte de atât de multe ori, încât nici nu am realizat când am început să alerg prin furtună, lăsându-mi motocicleta în urmă. Nu le mai acordam nicio atenție picăturilor reci care se izbeau de pielea mea, pentru că în trupul meu ardea flacăra determinării și simțeam că dacă m-aș fi oprit să-mi trag sufletul sau să mă adăpostesc undeva, aș fi renunțat definitiv. Iar eu nu renunțam niciodată. Simțeam că eram atât de aproape, dar totuși eram la kilometri distanță, am avut senzația că trecuse fiorul prezenței lui prin mine, însă știam că era doar un sentiment îndepărtat și totuși nu m-am oprit. Nu am vrut să o fac.