The Paynes

Prolog

Harley

Aerul rece mi-a lovit chipul, trimițându-mă cu gândul la ultimele luni petrecute în apartamentul spațios, degetele mele atingând ușor suprafața dură a măsuței de machiaj. Credeam că îmi va fi mai greu să trec peste moartea tatei, dar relația noastră nu a mai fost bună în ultimele sale luni de viață. Tata. Mereu mă suna dar nu spunea nimic important, mă întreba ce făceam sau unde eram iar odată ce liniștea se întindea părând ca o viață întreagă, încercam fără noroc să îi pun întrebări pentru a ne păstra conversația. Nu puteam să îi reproșez că nu a știut cum să mă ia ușor, veneam din același sânge dureros, aceleași oase atât de disperate pentru atenție. Eram fiica lui, știam că astfel de convorbiri scurte erau singurul mod de a-mi spune că mă iubește. Pentru că era singurul mod în care puteam să-i spun și eu. Ochii mei au trecut peste fotografia înrămată, zâmbetul fratelui meu iscând în mine o furie spartă, gândindu-mă la tot ceea ce urma să se întâmple. Perfect, blajin, grijuliu și plin de succes, Liam nici nu părea fratele meu. Știam că tata era mândru de el, mult mai mândru decât putea fi de fata sa imposibil de controlat care și-a pierdut liniștea din gânduri. Poate că din această cauză mă simțeam atât de vinovată în legătură cu tot ce s-a întâmplat în ultimul timp. Iar acum trebuia să mă întorc într-un moment al vieții pe care mi-aș dori să îl uit. Fratele meu și restul trupei sale au decis la începutul verii să se mute împreună într-o casă în apropierea Londrei, iar acum trebuia să mă mut cu el deoarece legal îmi devenise tutore până voi împlinii vârsta majoratului. Spunându-i că preferam să mă mut cu mătușa în Scoția, Liam m-a ignorat complet și a luat această decizie pentru mine, lăsându-mă într-un impas. 

Nu îmi doream să trăiesc în aceiași casă cu ei, nu îi mai văzusem prietenii de trei ani și nu îmi doream să retrăiesc acele momente de la începutul faimei lor. Îmi era groază de schimbare, dar inima mea ignora tot ceea ce gândeam, bubuind cu putere; gândul că va trebui să împart casa cu ei era îngrozitor dar frica de a da ochii cu Harry Styles era mai mare. Nu cred că voi putea uita vreodată cele petrecute atunci și chiar dacă multe s-au schimbat de când ne-am pierdut conexiunea, uram că el îmi făcea încă respirația să se oprească și inima să-mi bubuie puternic. Flirtul unei adolescente îmbătate de afecțiunea platonică purtată pentru un băiat care era doar interesat de ideea de a fi cu sora prietenului ei. O afecțiune care nu a fost niciodată împlinită dar care a rămas constant în interiorul meu. Observându-l de la distanță, prefăcându-mă că îmi caut fratele cu privirea când el era cel pe care doream să îl văd, evitând să fiu în aceiași încăpere cu el pentru a nu spune ceva ce urma să regret. Acelea erau problemele mele pe atunci, dar totodată la acea vârstă nu cunoșteam cu adevărat cum era viața. Ultimul an mi-a dovedit că nimic nu este ceea ce pare; niciun iubit nu  va putea împlini golul pe care îl simțeam odată ce am ales să nu îi spun ceea ce simțeam. Dar acum era diferit; acum eu eram diferită. Nu mai simțeam nimic pentru el, nu puteam să o fac. L-am observat în acești ani, l-am văzut devenind un bărbat încărcat de demoni care se bucura de faima și averea sa în moduri omenești specifice: petreceri, femei, mașini scumpe. Nu îl condamnam pentru aceste alegeri dar nu puteam să nu îl urăsc și mai mult odată ce auzeam ceea ce făcea. Știam că este un om bun, mereu va fi undeva înăuntrul său o parte lipsită de întunecimea specifică, dar și el era o persoană diferită. Poate că așa era mai bine, să ne prefacem că suntem doi străini care se întâlnesc pentru prima oară; eu așa simțeam că vom fi. 

Speram ca prietenii lui Liam să nu mă descurajeze prea mult dar eram pregătită pentru orice. O parte din mine era entuziasmată să îl revăd pe Niall, singurul membru al trupei cu care păstrasem legătura în tot acest timp. Îmi plăcea, era o persoană amuzantă cu care puteai comunica ușor. Mă făcea să mă simt bine în pielea mea iar acesta era cel mai important lucru. În adevăratul sens al cuvântului nu credeam că vreunul dintre ei avea să îmi creeze probleme, cel puțin nimeni înafară de el. Sunt convinsă că vor fi mai multe certuri cu Liam decât cu vreunul dintre băieți dar îmi creasem o stare de neliniște cu gândul întâlnirii cu Harry. Nu îmi plăcea să nu știu cum voi reacționa și îmi era teamă și de reacția sa. Nu îl mai cunoșteam, nu îi puteam intra în minte, acțiunile sale aveau să fie necunoscute pentru mine iar acest lucru era neliniștitor. Viața avea să fie complicată; ei erau complicați. Prieteni, membrii unei trupe de succes și de asemenea bone pentru mine. Erau oameni ocupați, aveau multe interviuri și de asemenea trebuiau să se ocupe și de carierele individuale. Îmi plăcea acest lucru la ei; fiecare și-a ales stilul muzical și au creat piese înfloritoare dar au reușit să rămână prieteni buni. Eram pregătită să suport schimbările până când fratele meu avea să plece în turneu iar eu mă voi putea muta în propriul meu apartament. 

-Ți-ai luat tot? Trebuie să ne grăbim. 

Vocea fratelui meu m-a tras din gânduri, întorcându-mi atenția de la rama pozei cu tata la bărbatul din fața mea, ochi ciocolatii asemănători cu ai mei privindu-mă într-o oarecare măsură impacientați. Ducându-mi mâna spre șuvițele care îmi împiedicau vederea, mi-am îndepărtat părul, încuviințând. Mașina ne aștepta, casa aceasta-toate amintirile bune și frumoase, zilele de sărbătoare, zile de naștere și toate certurile și împăcările, casa copilăriei noastre urma să fie lăsată în urmă. Începeam un nou capitol și îmi era teamă de repercursiuni; presa, fanii, trupa și fratele meu care devenise un străin pentru mine în ultimii ani, totul era nou iar eu trebuia să mă lupt pentru a rămâne pe linia de plutire. Viața mea s-a schimbat din momentul accidentului tatei dar eu nu realizasem acest lucru până acum. Înmormântarea s-a terminat mult prea repede și în ciuda vremii urâte care se ivea, suferința cunoștințelor și privirea fugară ale fratelui meu, lacrimile nu au căzut nici măcar în momentul în care sicriul fusese închis. Știam că prietenii lui Liam au fost și ei acolo, în spate dar nu am putut să-mi întorc privirea, nu am putut să mă uit la el în ochi și să mă prefac- ceva se întâmplase între noi atunci iar eu nu îmi voi ierta niciodată acea acțiune. Dar realitatea era problematică. Adevărul este că nu mai aveam cincisprezece ani. Nu ne mai purtam inocența pe mânecă. Inimile noastre erau înfășurate în bandă adezivă. Trebuia să mă trezesc în fiecare dimineață, să mă uit în oglindă și să-mi spun '' astăzi ești mai puternică decât furtuna ta.'' Aceasta era singura modalitate de a supraviețui alături de persoanele cu care voi locui.