The Paynes

3

Inima mea bubuia cu putere, auzind voci îndepărtate, corpul meu simțindu-se atât de greu încât părea tras de pietre în apă, încercând cu disperare să mă agăț de sunetele pe care le auzeam în depărtare. Nu puteam conștientiza ce se întâmpla dar cumva trupul meu încerca să se zbată în întunericul care mă acapara; nu mi-am dorit niciodată să las pe altcineva înafară de fratele meu să vadă această parte a mea, atacurile mele de panică părând mereu ceva ofensator. Știam că această gândire nu era bună pentru că problemele mele trebuiau rezolvate și oricât de mult și-ar dori Liam să mă facă să uit cele întâmplate, nimic din ce ar putea să-mi spună nu va schimba  trecutul. Cu toate că întunericul persista, de data aceasta corpul meu se simțea normal, știind prea bine că începeam să-mi revin, atacul de panică creându-mi o stare de oboseală. Dar nu puteam s-mi deschid ochii, în ciuda intenției mele dar auzind în apropiere vocea fratelui meu, atrăgându-mi atenția. 

-Ce dracu i-ai făcut, Harry? Ți-am spus că nu e momentul să te comporți cum ești tu mereu!

Ochii mei au reușit în final să se deschidă, lumina orbitoare punându-mă în dificultate, neștiind exact unde mă aflam. Am continuat să ascult conversația celor doi, realizând acum că se aflam în camera în care eram și eu, așteptând cuvintele lui Harry. Liam părea nervos după tonalitatea vocii sale dar odată ce Harry i-a răspuns, știam că această conversație nu avea să se îndrepte spre nimic bun. 

-Nimic. Am vorbit și pur și simplu a luat-o razna! Nu e vina mea că nu știe să-și gestioneze emoțiile. 

Cuvintele sale erau dure, spuse la furie sau cel puțin asta îmi doream să cred pentru că Harry pe care obișnuiam să îl știu eu nu ar fi vorbit niciodată într-un astfel de mod despre mine, și mai ales nu în fața fratelui meu. 

-Atacurile de panică nu apar fără vreun motiv și nu pot să cred că ai spune așa ceva. Ce se întâmplă cu tine? Nu înțeleg cine stă în fața mea acum. 

-Nu am făcut nimic greșit. Nu e vina mea că sora ta este mult prea sensibilă pentru lumea aceasta!

Nu mai puteam aștepta, continuarea acestei cerți între cei doi având să obțină un rezultat pe care nu mi-l doream, brațul meu ridicându-se puțin, în așa fel încât să-mi iau avânt pentru a-mi ridica trupul. Mișcarea mea i-a făcut pe cei doi să-și întoarcă atenția spre mine, două perechi de ochi nervoși privindu-mă intens, făcându-mă să mă simt extrem de inconfortabil. Pufăind enervat, Harry s-a întors pe călcâie, evitând să-mi adreseze vreun cuvânt în ciuda faptului că atacul de panică l-a avut ca sursă, lăsându-mă în cameră alături de fratele meu. Acum realizasem că Liam mă adusese în camera sa, acesta continuând să mă privească în timp ce și-a făcut loc lângă mine în pat. 

Oricât de protectiv era, Liam a avut mereu o slăbiciune în a mă vedea într-o formă mai puțin bună iar acest lucru se putea citi pe chipul său; oricărui frate îi displace să-și vadă sora neputincioasă iar al meu avea un mod aparte de a demonstra cât de departe ar merge pentru a-mi asigura protecția. După incidentul cu Dylan, acest ași-a pierdut încrederea în el, având impresia că el trebuia luat la răspundere că nu a realizat mai repede adevărul iar acum că și tata nu mai era, Liam știam că el era singurul sprijin pe care îl aveam. Îmi iubeam fratele dar uneori exagera și cu toate că puținele cuvinte schimbate între el și Harry nu au făcut nimic altceva decât să-mi confirme cât de mult s-a schimbat bărbatul pe care odată îl plăceam, nu îmi doream ca aceasta să distrugă relația deja fragedă dintre cei doi. Liam aveam nevoie de prietenii lui, poate că acum mai mult decât oricând. 

-Cum te simți? 

Spre deosebire de tonalitatea vocii sale în momentul în care vorbea cu Harry, fratele meu era mult mai calm acum. îngrijorarea fiindu-i evidentă pe chip. Liam părea obosit, îngândurat și îmi era greu să cred că exista un alt motiv pentru nefericirea sa înafara gândului că eu aveam probleme.