The Paynes

2

Nu am crezut niciodată persoanele care spuneau că au o viață perfectă pentru că înăuntrul meu știam că așa ceva nu există; de asemenea, mereu m-am considerat reticentă în ceea ce îl privea pe Harry pentru simplul fapt că mereu am simțit ceva pentru el, ceva mai mult decât aș fi putut avea vreodată. Știam că era un bărbat impulsiv, observasem acest lucru încă din adolescență dar acum ceva se schimbase. Ochii săi nu mai ascundeau niciun pic de blândețe, focul întețit într-o pădure tristă fiind singurul semn pe care îl puteam zări în privirea sa, corpul meu îndreptându-se impulsiv spre colțul cel mai îndepărtat. Cu toate acestea, până și el a putut observa că nu eram în apele mele, mijindu-și ochii. Speram să nu spună nimic, îmi doream să nu port această conversație cu el dar de fiecare dată când ceva bizar mi se întâmpla, el era sursa problemelor mele. Mereu am sperat că pot sta departe de această latură a lui Styles, auzisem destul de multe lucruri în legătură cu pasele lui proaste și excesele de furie încărcate de o emoție de nedescris- nu îmi doream să fiu parte la așa ceva.

-De ce mă ignori?

Închizându-mi ochii, am tras o gură mare de aer odată ce vocea sa răgușită dar atât de seducătoare, s-a auzit în liniștea bucătăriei. Cu toate că nu îmi doream nimic mai mult decât să plec de aici, să uit că m-a întrebat ceva, știam că nu puteam. Mă purtam irațional, era doar Harry. Nu avea să-mi facă nimic și nu era ca și cum nu trăiam în aceiași casă. Era evident că urma să mai dau ochii cu el și nu puteam înțelege de ce mă purtam în acest mod.

-Nu am încercat să fac acest lucru.

Nici eu nu îmi credeam vorbele dar sperasem ca printr-o minune, el să o facă. Îmi doream atât de mult să nu fi coborât din camera mea pentru că așa nu trebuia să vorbesc cu el.

-Harlequin.

Respirând greu, numele meu i-a părăsit buzele, făcându-mi sângele să curgă cu repeziciune în vene, urând atât de mult felul în care mă putea face să reacționez printr-un simplu cuvânt. Nu mi-a plăcut niciodată numele meu deoarece toată lumea îl folosea de fiecare dată când erau supărați pe mine. Dar el nu obișnuia să o facă, el îmi făcea trupul să explodeze de fiecare dată când vocea sa groasă îmi rostea numele.                

 - Nu îmi place când îmi spui așa. Știam că mă purtam irațional dar nu simțeam că puteam să gândesc într-un astfel de moment. El era rău pentru mine, o persoană mult prea periculoasă pentru o fată ca mine. Oricât de șarmant și seducător ar putea să pară, nu vedeam nimic cald în privirea sa, un întuneric mocnind era așteptat să iasă la iveală.                                           

 Mereu am fost curioasă în ceea ce privea latura aceasta a sa, știam mult prea bine că cele spuse de presă nu erau tocmai corecte, refuzând să continui să citesc astfel de aberații. Știam înăuntrul meu că era ceva diferit la el, o parte care a rămas ascunsă în tot acest timp- ceva ce el dorea să păstreze pentru sine, în ciuda lipsei de control. Am observat aceste lucruri la el în două minute, nu puteam să nu mă întreb ce aș putea ști dacă l-aș cunoaște de o viață.

-Nu îmi pasă. Mă eviți și nu ai niciun motiv să o faci. 

Tonalitatea vocii sale inspira pericolul existent în privirea sa tulbure iar eu eram conștientă că nu eram făcută să fiu în centrul atenției sale. Persoana din fața mea era un necunoscut iar eu trebuia să fi realizat acest lucru acum mult timp. Având în vedere dificultatea limbajului meu, nu am putut să-i răspund în vreun fel, simțindu-mă aproape inutilă în ceea ce era această conversație. 

-Ești schimbat, simt că nu mai știu cine ești. 

Pentru o secundă crezusem că îmi imaginasem dar odată ce trupul său s-a îndepărtat de tocul ușii, apropiindu-se extrem de periculos de porțiunea în care mă aflam eu, o gură mare de aer mi-a părăsit gura, realizând propriile cuvinte. Nu mi-am dorit să îi împărtășesc fricile dar totodată ceva dinăuntrul său mă făcea complet pierdură în tot ceea ce era el. Nu puteam nega atmosfera mereu încărcată, în ciuda timpului scurt în care am fost nevoiți să împărtășim aceiași casă dar era neîncrezător din partea mea să spun că nu eram deloc atrasă de bărbatul din fața mea. Era frumos, ceva splendid în ochii mei dar știam mai bine decât să mă las purtată de un exterior frumos, Harry Styles putea fi o persoană rea înăuntrul său. Nu credeam că era dar știam că avea un secret poate destul de întunecat, ceva ce l-a făcut să privească în trecut cu o anumită resemnare. 

-Nu cred că ai vrea să mă cunoști din nou, Harlequin. Nu sunt deloc bun pentru tine. 

Vocea sa era destul de calmă pentru o persoană care nu arăta prin limbajul corpului acest lucru, nevenindu-mi să cred că el era cu adevărat serios.

-Nu cred că mai poți spune astfel de lucruri, Harry. Și eu sunt schimbată.  Dar ai dreptate, nu îmi doresc să aflu cine ești. 

Credeam că noul impuls descoperit pe parcursul acestei conversații mă va face să mă simt mai bine dar nimic din acest moment nu îmi acorda vreo fărâmă de confidență. Eram neliniștită, el mă neliniștea pentru simplul fapt că nu știam la ce să mă aștept. El era imprevizibil dar de asemena și eu eram; nimic nu părea să fie bine, totul mergea prost iar eu trebuia să scap de aici înainte să regret ceva. 

-Harlequin, aceasta este o minciună. Nu înseamnă că dacă ai crescut, ești complet diferită. În ochii mei ai rămas aceiași fetiță firavă care nu și-a făcut curaj să-și exprime sentimentele. 

Cuvintele sale m-au făcut să mă opresc, respirația părând că stă în locul, urechile mele țiuind din cauza cuvintelor sale. Crezusem că îmi imaginasem, acesta continuând totuși să mă privească cu aceiași mină dură și impasibilă, nelăsând vreo emoție să iasă la iveală. Cine era acest bărbat din fața mea? 

-Ce vrei să spui? Vocea mea era mult mai micuță decât credeam, neștiind pentru moment dacă acesta m-a auzit, un zâmbet meticulos formându-i-se pe chip odată ce am înregistrat că  mi-a auzit cuvintele slabe. 

Îi făcea plăcere să mă vadă așa, panica cuprinzându-mi întregul corp, simțind aerul tot mai greu, simțind teroare curgându-mi prin trup, ochii mei mărindu-se odată ce acesta a continuat tortura urmărită. 

-Crezi că nu am știut? Era evident că sentimentele tale pentru mine depășeau o relație de prietenie, nu a existat un moment în care să nu știu că mă plăceai. 

Închizându-mi ochii, mi-am lăsat respirația să se calmeze chiar dacă trupul meu avea o complet altă idee, simțindu-mi picioarele tremurânde, atacul de panică lovindu-mă instant, respirația sacadată atrăgându-i până și atenția lui Harry. Nu conta nici modul în care mi-a vorbit, aroganța și dezgustul din tonalitatea sa trecând pe lângă urechile mele, neputând să mă concentrez deloc pe ce spunea el. 

-Har? 

Vocea sa era îndepărtată, sunetele din jurul meu amorțindu-mi corpul, picioarele mele cedând odată ce genunchii au atins gresia rece din bucătărie, mâna mea susținându-mi trupul pe perete, neștiind cum aș putea să mă calmez. Nu înțelegeam de ce acum a apărut momentul în care panica s-a întețit având în vedere că această conversație cu Harry era doar inconfortabilă- totuși, nimic nu se lega în această seară, vocea mea slabă reușind printre respirații grele să se audă. Aveam nevoie de fratele meu, el era singurul care mă putea ajuta acum. 

-Liam. L-Liam. 

Harry a înțeles imediat, trupul său ridicându-se cu repeziciune din dreptul meu, ochii mei închizându-se, întunericul acaparându-mi simțurile, urând neputința de care dădeam dovadă în astfel de momente. Auzind cu greu voci stranii, am încercat să-mi deschid ochii în ciuda oboselii, recunoscând instant vocea fratelui meu care țipa cu disperare la o persoană care credeam că era Harry, pierzând cuvintele care erau îndreptate spre acesta, închizându-mi ochii și lăsându-mă purtată de întuneric. 

Uram motivul din cauza căruia eram atât de slabă în astfel de momente, neputând să port nici măcar o conversație mai aprinsă cu cineva fără ca urmele lăsate de Dylan să se resimtă și după ce acesta a dispărut din viața mea. Nu îmi doream să mă gândesc la el dar în starea de somnolență în care mă aflam, subconștientul meu a continuat să creeze coșmaruri neplăcute cu bărbatul care mi-a creat neputința și mi-a schimbat complet viziunea despre viață. Harry era depășit în acest moment și oricât de mult și-ar fi dorit să obțină vreo reacție din partea mea, nu credeam că acesta a fost rezultatul căutat. Îți dorea să mă înfurie pentru a-mi demonstra că încă este posibil să mă facă să simt ceva pentru el, cu toate că era ura. Scopul urmărit de el era și așa bizar dar în acest moment sigur a realizat că situația este peste măsura sa și că nu poate ajuta. Iar eu eram pregătită să-i repet aceste lucruri de câte ori avea nevoie pentru a înțelege; nu era ce aveam nevoie acum.