The Paynes

5

Mereu am vrut să fiu persoana care vedea ceea ce era bun în oameni, am încercat toată viața să apăr persoanele din jur și să nu mă las copleșită de negativismul care mă înconjura. Totul se intensificase odată ce fratele meu găsise celebritatea și din acel moment, fata care nu părea cu nimic mai specială decât restul a devenit cunoscută; nu pentru ceea ce făcea, nu pentru ceea ce transmitea ci pentru că era rudă cu un super star. Cu toate că maturitatea m-a lovit mai repede decât părea posibil, am trecut prin destul de multe probleme să ajung să cred că lumea era mai distrusă decât puteam concepe și că nimeni nu e ceea ce pare. 

Am făcut exact ceea ce nu îmi doream să fac, am condamnat o persoană ca Harry pentru prostiile auzite în media; dar știam. Totul are un început și de cele mai multe ori acel început are la bază adevărul. Harry era un bărbat frumos, o persoană care poate a făcut anumite greșeli dar care nu era mai diferit decât alții. Lumea vorbește, mereu a fost așa dar de asemenea, nu puteam să îmi scot din minte acea privire triumfătoare pe care o avea pe chip odată ce fratele meu mi-a vorbit de schimbările ce urmau să se producă. Era sfârșitul verii, mai aveam câteva zile și luna septembrie se apropia cu pași repezi iar odată ce primii fulgi de nea se vor așeza pe pământ, va fi ziua mea și voi putea pleca din locul în care urma să stau cu Harry. Aveam două opțiuni, fie să mă închid complet în cameră și să minimizez contactul cu acesta sau puteam să îmi înfrunt demonii și că îi arăt că nu mă afectează cu nimic. Dar era dificil pentru că el era intens, iar eu eram încă un copil. Poate nu părea așa dar nu aveam încă încrederea pe care am încercat atât de mult să mi-o construiesc. 

-Ești pregătită, Harley? Trasă din gânduri odată ce fratele meu și-a făcut simțită prezența în camera goală pe care o lăsam în Anglia, mi-am întors privirea, încercând să nu par afectată. Era evident că îl disprețuiam pe Liam pentru că a decis să mă lase cu Harry dar de asemenea, îmi iubeam fratele și știam că la un moment dat aveam să-l iert. Nu mi-a plăcut nici ideea de a veni aici în primul rând și odată ce am ajuns să îi cunosc cu adevărat pe foștii membri ai trupei sale, mi-am dat seama că nu era atât de rău să fiu în preajma lor. 

Dar Liam nu trebuia să știe acest lucru, mai ales acum. Ochii mei au continuat să-l privească cu resentiment, oftând odată ce am realizat că nu voi veni prea curând aici, poate deloc. Nu știam exact ce urmau să facă băieții cu această casă, poate o închiriau sau poate așteptau să vadă dacă nu își vor face timp pentru o nouă reuniune, cert era că detaliile nu îmi erau cunoscute. 

-Și dacă nu sunt, nu cred că îți pasă. 

Răspunsul urâcios pe care am găsit să îl returnez nu l-a afectat deloc, fiind deja obișnuit cu comportamentul meu. Era copilăros, eram conștientă de acest lucru dar nu părea drept să fiu de acord atât de ușor cu această decizie, mai ales că privea viitorul meu. Dar Los Angeles era un oraș frumos, plin de posibilități și cu toate că trebuia să fiu în preajma lui Harry, într-un fel faptul că eram acolo oferea un plus întregii situații. 

-Nu spune asta, surioară. Vei realiza că e cel mai bine așa. Nu vreau să ne certăm dar trebuie să înțelegi că nu te pot trage după mine următoarele luni. 

Explicațiile sale au venit repede, acesta încercând să destindă atmosfera dintre noi, fără a câștiga puncte de compasiune din partea mea. 

-Dar Harry... 

-Harry s-a oferit să ne ajute. Harlequin, înțelege că este cel mai bine așa. Vom vorbi de câte ori vom putea, aș vrea să fie altcumva dar după ce tata...După înmormântare am știut că nu te pot lăsa singură și îmi pare rău că s-a ajuns aici dar nu am altă soluție. 

Amintirea zilei în care am fost nevoită să văd sicriul tatei lăsat în pământ mi-a apărut în minte, încercând să alung imaginile neplăcute. Nu era vorba de ceea ce se întâmplase, era vorba de el. Fratele meu care a preferat să apeleze la un prieten decât să mă ajute chiar el.