The Paynes

9

Harley

Mi-am spus că îmi voi face timp să vizitez plaja pe care o zărisem acum câteva săptămâni de la balconul apartamentului lui Harry. Nu știam dacă acesta era cel mai bun moment, mai ales având în vedere cât de rece a fost cu mine în ultimul timp, dar inspirația mă părăsise iar eu eram mai mult decât frustrată de tot ceea ce se întâmpla în viața mea. Știam că nu mă puteam plânge, nu când trăiam în acest loc, fără ca măcar să plătesc vreo chirie sau să fiu nevoită să mă angajez dar acum, în singurătatea orașului, puteam să conștientizez cu adevărat ce s-a întâmplat cu mine. Oficial eram orfană. Singura rudă în viață era Liam, fratele de la care nu mai auzisem nimic de 2 săptămâni. Știam că era ocupat cu turneul său și deși o parte din mine își dorea să se îmbarce într-un avion și să zboare în locația în care acesta se afla, nu aveam un motiv destul de bun să o fac. Nu-mi doream să îl îngrijorez și categoric nu îi puteam spune de ce mă simțeam atât de singură într-un apartament cu Harry. 

Încercând să-mi amintesc ultima conversație, nu am putut să sesizez ceva greșit în modul n care aceasta a decurs dar ceva s-a întâmplat. Ochii de smarald ai bărbatului m-au privit lung, iar apoi nimic. Nu crezusem că era adevărat ce se spunea despre el- modul în care își putea opri orice emoție fără să clipească, întorcându-se radical la acel băiat nesigur plin de aroganță. Nu îmi imaginam că aveam să îl reîntâlnesc dar în ultimele zile, Harry nu mi-a oferit nimic din bărbatul matur pe care ajunsesem să-l îndrăgesc. 

Era aproape imoral să mă gândesc la el, nu crezusem că acest lucru era posibil- dar în anii n care băieții mergeau în turneu împreună, noi eram prieteni. Făceam totul împreună, era normal să am sentimente pentru el. Nu puteam să îl condamn pentru tot ceea ce s-a întâmplat atunci, eram convinsă că îi părea rău. Dar acum? Acum trebuia să îmi arate maturitatea, era schimbat. Era deschis. Și cu toate acestea, avea obiceiul să se închidă în el, iar acest lucru mă deranja. Știam că nu mă simțeam bine când eram ignorată, pentru că în sfârșit am ajuns să realizez că ceea ce simțisem atunci nu s-a schimbat. Harry era prietenul meu, era sprijinul meu dar nu mai puteam să văd lucrurile într-un mod platonic. Nu credeam că realizase acest lucru, mai ales că în aceste zile nici măcar nu era n apartament. Am aflat de la Niall, cu care reușisem să vorbesc acum câteva zile, că Harry era închis în studio, scria și petrecea cu trupa sa. 

Poate că mă durea că a ales să nu facă lumină asupra aspectelor referitoare la colegialitatea noastră, mai ales că eram de părere că trupa sa era extrem de importantă pentru el. Decizia evident era a sa, iar el preferase să mă excludă complet din lumea sa, deși era inevitabil- eu eram deja implicată. 

Tresărind la auzul telefonului, mi-am dus privirea înspre acesta, observând un nou mesaj, o parte din mine crezând că era Harry. Dar odată ce am realizat că numărul necunoscut nu îi provenea, privirea mi s-a încețoșat, un aer teribil apărând în atmosfera odată liniștită.

Credeai că un ocean mă poate ține departe? Vin după tine, draga mea. 

Iar odată ce mintea mea a înregistrat cuvintele expuse pe ecran, mi-am simțit mâinile tremurânde lăsând telefonul pe masă, ducându-mi degetele spre față. Nu putea fi adevărat! Nu credeam că Dylan mă găsise, nu credeam că acest lucru se va întâmpla. Dar trebuia să fie el-nimeni nu-mi crea o stare de temere atât de puternică, categoric nu doar cu câteva cuvinte. Simțeam că aerul îmi părăsise plămânii, motiv pentru care, cu greu, m-am ridicat de la masă, lăsând telefonul și tot ce aveam la îndemână, și îndreptându-mă spre ușa de la apartament. Încercam să folosesc exercițiile de respirație pe care le învățasem cu Liam, mai ales că nu știam ce puteam să pățesc dacă aveam un atac de panică singură în casă. Trebuia să ies, trebuia să plec de aici.