Motivele depresiei

Capitolul 17: O ultimă șansă??

M-am simțit atât de jenant și de nepotrivit la locul acela și la momentul acela, încât am plecat ,am deschis ușa de la mașină și  m-am îndreptat oriunde au văzut ochii mei......

Nu-mi mai păsa de absolut nimeni, nici de criza mamei mele, nici de reacția dezamăgită și puțin isterică a tatălui meu, poate nici de faptul că nu vorbisem cu Zoe absolut deloc despre ce i se întâmplase și că simțeam nevoia să știe că sunt acolo să o susțin...

Singurul lucru care putea să-mi treacă prin minte era faptul ca voiam cu toată forța mea sa fiu singură...Să nu mai aud de nimeni și de nimic, să mă îndepărtez de toate problemele mele, să mă duc în centrul orașului care nu era foarte departe de școală, să-mi iau o sticlă cu apă și să încerc să mă calmez...

Fix așa am și făcut.... nu m-am mai întors la mașina tatălui meu să văd dacă mă striga sau nu, nu am mai așteptat ca mama mea să vină la mașină cu telefonul ca și probă și să îmi facă morala vieții.... Nu am mai făcut nimic ca ei să poată să mă rănească, tot ce-am făcut a fost să mă așez pe o bordură de fier cu sticla mea de apă plată în mână și să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat....

Mă tot gândeam la faptul că poate părinții mei până la urmă aveau dreptate în legătură cu cine eram de fapt... Încă din perioada asta din clasa a cincea, am început să mă întreb cine sunt cu adevărat sau mai bine zis dacă eram ceea ce credeam că sunt....

Îndoiala și vina părinților mei pe care le simțeau de fiecare dată când voiam să fac orice, m-au făcut treptat să mă închid în mine..

Însă pe atunci nu era totul atât de grav și încă mai consideram că poate relația noastră se va schimba...Că poate nu vor mai crede că trebuie să mă schimb ca să le fac pe plac o dată în viață, însă lucrul ăsta din păcate s-a dovedit a fi o iluzie odată cu trecerea anilor...

Între timp mama mea se îndrepta furioasă cu telefonul în mână către mașină, având gândul de a mă căuta peste tot și de a îmi arăta o lecție

Eu mă uitam dezorientată și parcă fără speranță la șoseaua care era fix în fața mea. Începusem să mă gândesc la cum fiecare mașină care trecea prin fața ochilor mei avea o poveste, la cum în fiecare autoturism exista o familie sau o persoană cu probleme din ce în ce mai grave. Simplul motiv pentru care mă gândeam la asta era datorită faptului că nu aveam altceva mai bun de făcut.

Mi-a trecut prin cap de câteva ori să mă duc la Zoe, să-mi petrec weekendul într-un fel la ea, pentru că oricum stabilisem să ne întâlnim sambătă dimineață; însă știam că o mare ceartă avea să iasă așa că nu am riscat...

Eu doar așteptam ca părinții mei să ajungă în dreptul meu, să mă vadă, să mă oblige să mă urc în mașină și să-mi facă o conferință de câteva ore minim acasă.

Eram convinsă de un singur lucru, și anume de faptul că întrecusem limita asupra limbajului adresat mamei mele, însă spre surprinderea mea nu mă simțeam deloc vinovată, deoarece știu că m-a judecat greșit și că nu mi-a dat o a doua șansă așa cum orice alt părinte ar fi făcut.

Văd mașina în depărtare și cu cât se apropia mai mult am reușit să văd privirile enervate și frustrate ale părinților mei.

Când erau foarte foarte aproape de mine au semnalizat și au claxonat să urc în mașină.

Intru în mașină foarte plictisită de tot ce avea să se întâmple și trântesc ghiozdanul lângă mine pe bancheta din spate.

După câteva minute de liniște, îmi dau seama de cât de ciudată este atmosfera și mă gândesc să încep eu discuția.

Eu: Nu aveți de gând să spuneți nimic până acasă?

Mama: Îmi pare foarte rău, draga mea, dacă tu consideri că mai e ceva de zis.

Tata: Totuși, nu ar trebui să o ascultăm și pe ea, să vedem măcar ce are de zis?

Mama: Dacă vrei tu neapărat..

O pauză mică se așterne între noi trei

Mama: Ai ceva de spus în apărarea ta?Sau te aștepți ca noi să te iertăm ca de fiecare dată când ai făcut ceva prostesc sau din neatenție, fără să te pedepsim doar pentru faptul că te iubim?

Numai aberații și minciuni

Eu: Vreau doar să înțelegi că nu am făcut asta intenționat și că de acum încolo nu se va mai repeta. Chiar îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat, problema este că am fost prea ocupată să mă gândesc la ziua de mâine și nu am mai dat mare importanță lucrurilor din jurul meu...

Mama: Și anume ce se va întâmpla mâine?? Ce e așa de important încât să uiți de propriul tău telefon??

Eu: Ți-am zis că mâine la 10:00 trebuia să mă duc acasă la Zoe și să încep să-mi petrec și eu copilăria așa cum trebuie, fiindcă ea este o prietenă foarte importantă pentru mine, singura de fapt, în ciuda a ce crezi tu; chiar dacă nu o cunoști.

Mama: Și care-i problema, nu poți să-ți găsești alți prieteni care să fie adevărați?? Nu toate zdrențele pe stradă??

Tata: Nu vreau să crezi că țin partea cuiva în toată chestia asta, în tot haosul ăsta; însă, nu crezi că ai cam exagerat? Adică până la urmă Andro are și ea dreptatea ei, într-adevăr contează și familia din care provii, dar asta nu o descrie pe fata respectivă în niciun fel.

Mama: Deci așa ai de gând să reacționezi, nu-i așa? Să-i ții partea și pe deasupra să mă denigrezi în fața ei și să spui că sunt rea.

Eu: Sunt și eu aici,deci nu trebuie să vorbești la persoana a treia în primul rând. Și în al doilea rând, poți să-mi spui odată ce ai ales? Înțeleg că nu vrei să mă lași acolo sub nicio formă, dar eu te mai întreb doar o dată.

Tata: Haide gândește-te totuși că nu e chiar atât de rău.După cum am mai zis, trebuie să fie precaută cu ce oameni intră în contact, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o izolăm de toți prietenii ei.

Mama: Bine, dar ascultă aici la mine!(se așază pe scaun impunătoare) Este ultima dată când o să-ți mai permit să faci așa ceva. Dacă nici așa nu-ți convine îmi pare foarte rău. Ai de ales între a face asta sau nimic.

Eu: Ce? Despre ce vorbești?

Mama: Dacă tot vrei tu neapărat să te întâlnești cu astfel de specimene, îți dau o singură șansă... ori stai acasă mâine și nu faci absolut nimic ori....