◇
◇ ¤ ◇
◇
Mă simt tot mai obosita pe zi ce trece. Nu am mai avut o masă consistentă de ceva vreme și se observă. În înfățișarea mea. În felul în care mă simt. În felul în care psihicul meu e la pământ și aparent nu îi mai pasă de nimic.
Scriu tot ce simt pe coli albe de hârtie. Citesc și recitesc. Nimic. Nu se întâmplă nimic. Nu mi se pare nimic ciudat sau ne la locul lui așa ca trec mai departe spre ziua următoare. Scriu iar. Alte gânduri. Alte apăsări. Alte griji. Alte simțiri. Nu mă simt ca și cum m-aş elibera. Ar trebui să simt asta? Nu cred.
Nu găsesc nimic care sa mă ajute. Mesajele nu le-am mai deschis de săptămâni, emailurile la fel. Nu vreau să mai am vreo legătură cu lumea externă. Nu cu lumea în care el se află și în care știu că e fericit. Nu cu lumea în care nu m-aş putea simți eu. Nu cu lumea în care nu aș putea fi fericită. Fericire. Nu am mai pronunțat de mult cuvântul ăsta. Nu am mai simțit această senzație de mult.
Nu pot spune că simt ceva anume. Nu sunt nici fericită, nici tristă. Nu pot spune că mă aflu între doua stări sau ceva asemănător. Nu pot spune asta. Dar cred că pot spune altceva. Pot spune că nu simt nimic. Nimic. Totul e tern. Mat. Obscur. Neatrăgător. Nu îmi trezește nicio trăire. Nicio tresărire. Doar amintiri.
Făceam parte din aceeași gașcă de prieteni, însă niciodată nu am desfășurat activități împreună. Nici macar nu am purtat un dialog ceva mai elaborat. Ne limitam la "Bună!", "Ce faci?" și "Pa!". Chiar și așa m-am îndrăgostit iremediabil de el.
◇
◇ ¤ ◇
◇
CITEȘTI
De ce nu mă vrei?
Short Story|finalizată| Durerea ei răsună din fiecare șoaptă si dorul din fiecare gest. Ura se deosebește în fiecare privire și regretele îi ies prin fiecare por. Fără a le da un nume, un el și o ea reprezintă o poveste, la fel ca fiecare dintre noi. Personal...
