"Dădaca" Unui adult

Capitol 31

Ajung acasă și-mi fac un duș fierbinte. În duș , mă gândeam la toate filmele posibile ce s-ar putea întâmpla între cei doi. Nu-l credeam să facă una ca asta. Nu credeam că ar fi în stare să-l răpească. Știam că nu-l suportă și că nu l-a plăcut după ce a aflat că eram apropiați apoi a aflat că locuia la mine din cauza stării lui de little space.
Din cauza uri lui putea face orice dar nu înțelegeam de ce acum. De ce acum când lucrurile începeau să se lumineze , ca el să-și revină , când eram fericită. Credeam că deja a uitat de mine dar se pare că nu. Doar așteptase momentul potrivit să atace , acum când Jimin este neajutorat.

El crede că va scăpa așa? Se înșală. Dacă îl face să sufere , după câte a pățit și după câte am pățit, nu știu ce voi face.

Ies din baie cu prosopul pe mine și mă îndrept spre camera mea. Mă îmbrac în pijamale apoi iau telefonul și-l sun pe Taehyung.
Aveam nevoie să vorbesc cu cineva despre asta iar Taehyung era cel mai potrivit pentru asta. Tot timpul m-a ajutat și m-a ascultat , m-a susținut și mi-a ridicat moralul iar de data asta chiar aveam nevoie de el.

După ce aud apelul că începe mă uit la ceas observând că este 12 noaptea. La miezul nopții îl sun pe Taehyung , ce fel de om sunt? Poate doarme.

Îmi răspunde cu vocea răgușită dându-mi seama că l-am trezit din somn.

- Tae!

-Mm..?

-Vreau să vorbesc ceva important cu tine.

-Nu poți aștepta până mâine? Spune el mormăind.

-Acum..

Oftează lung apoi mă lasă să îi explic situația încurcată în care eram.
Ochii mi se umezeau în timp ce povesteam , auzindu-se cum suspinam ,făcându-l pe Tae să mă oprească din vorbit.

-O,o,ouu! Gata. Oprește-te.

- Dar nu înțeleg de ce ...

-Oprește-te din plâns , bine?

Nu știam de ce dar mă simțeam cumva mai bine că încerca să mă liniștească. Nu căutam consolare din partea cuiva dar Taehyung chiar știa cum să o facă.

-Ești sigură că el e de vină?

-Au găsit brățara în casa lui! Normal că sunt sigură!

-Ai idee unde s-au dus?

-Mnu... Unde s-ar putea duce prin pădure? Doar ..

Mă gândesc iar un beculeț parcă mi se aprinde deasupra capului , imagini cu locul în care am fost cu el într-o cabană în acea pădure la o aniversare îmi apar în minte.

-Doar ...? Repetă el.

-Cred că știu unde sunt. Cât de prost să fi să-l duci acolo? Credea că nu voi merge după el... Dar chiar nu m-aș fi gândit niciodată dacă nu găseau urmele...

-Unde? Nu înțeleg.

Telefonul îmi vibrează semnalând un alt apel în desfășurare.

- Te pun puțin în așteptare. Mă sună cineva!

Apăs pe celălalt apel și răspund.

-Ioana ? Vești proaste. Nu am reușit să găsim nimic. Motocicleta era izbită de un copac iar în jur nu este urmă de cadavru sau urme de pași.

-Andi, asta este imposibil! Trebuie să fie pe acolo! N-are cum să..

-Nu sunt. Vom relua căutările mâine.

-CUM?

-Nu avem cum să-i găsim! Este întuneric!

Lacrimi îmi invadează ochii și fără să vreau suspin zgomotos.