Overdose

7.Cui crezi că-i pasă?

Sistemul olfactiv mi-a fost inundat de mirosul pe care îl urăsc cel mai mult. Mirosul înțepător al medicamentelor. Clipesc ușor și încep să analizez camera de un alb orbitor care îmi provoaca discomfort vizual. Eram singură într-o camera mică și necunoscută a unui spital. În acel moment doar singurătatea mă veghea din colțurile întunecate a salonului repugnant. Am închis puțin ochii, pentru ca să-mi amintesc cum am ajuns aici. Erau doar imagini obscure și lipsite de sens. Simțeam o ușoară durere de cap și am încercat să mă ridic pentru ca să beau apă, din păharul ce se afla pe o măsuță la câțiva metri distanță. Eram îmbrăcată într-o rochie, pijamă sau uniformă de spital? Nu știam cum să-i zic, dar îmi era foarte comodă și eram recunoscătoare celui ce „mi-a cadonat-o”. În momentul când am ajuns la măsuța de lângă fereastra mare a salonului, am auzit o voce cunoscută ce se apropia din ce în ce mai mult de intrare. Rămân nemișcată și privesc curioasă cleampa ușii. Era directorul împreună cu un doctor. 

- De ce te-ai ridicat! Culcă-te imediat! a început să țipe d-ul Anderson în timp ce venea la mine cu viteză.

- Da ce am? Nu pot să beau și eu puțină apă? Și așa am avut un șoc, cînd am realizat unde sunt...  îmi mai apari și tu pentru a mă indispune. 

- Deci nu am dormit toată noaptea ca tu să-mi reproșezi că te indispun? Mi-am făcut atâtea griji și tu... Cui crezi că-i mai pasă de tine? ochii săi albaștri mi-au străpus sufletul.

- Te urăsc.  Am spus-o destul de calm și m-am așezat pe patul moale privind întrebător către doctor.

Acesta ne privea nedumerit și aștepta momentul până când îi voi da și lui importanță. Mi-a schițat un zâmbet și mi-a spus pe un ton destul de enervant.

- Bună dimineața. Observ că starea dumneavoastră e mai bună și cred că meritați o plimbare la aer curat.

- Nu așa ar trebui să începeți o discuție cu o pacientă confuză ce dorește să evadeze cât mai repede din spitalul ăsta, am spus pe un ton nepoliticos și am întors privirea către geam.

- Îmi pare rău, dar ve-ți fi nevoită să ne bucurați cu prezența dumneavoastră încă câteva zile.

- Deci am ajuns și prin spitale să fiu vedetă? l-am privit plictisită pe director.

Acesta s-a așezat lângă mine și i-a spus doctorului că o să mă însoțească la „ plimbarea surpriză”. Am rămas doar noi doi și asta mă enerva și mai mult, dar încercam să mă stăpânesc.

- Deci? l-am întrebat scurt, privindu-l confuză.

- Aseară în timpul concertului ți-ai pierdut cunoștința și am fost nevoit să te prezint la un doctor. Nu e nimic grav, dar mai avem nevoie de câteva analize pentru a mă asigura că ești ok.

Am auzit doar asta, din lunga sa explicație. Gândurile mi-au fost cotropite de momentele din seara trecută. Concertul. Exo. Sehun și ahh Kai! M-am ridicat instantaneu și încercam să-mi revin din scurta mea tranșă, în timp ce d-ul Anderson mă privea zăpăcit. 

- Te simți bine? Am auzit vocea răgușită a acestuia.

- Vreau să rămân singură. Cară-te și rezolvă mai repede totul cu analizele alea, căci nu am de gănd să stau nici măcar o noapte în locul ăsta.

Eram disperată, chiar nu mai doream să mă aflu aici, nici în salonul ăsta, nici în spitalul ăsta, nici în lumea aceasta... Mă țineam din toate puterile să nu izbucnesc în plâns de față cu directorul, dar lacrimile fără permisiune mi-au invadat obrajii fierbinți. Am simțit brațele acestuia, care m-au strâns puternic la pieptul său. Nu mai aveam puteri să-l resping, mi-am acoperit fața cu palmele și m-am cufundat într-o mare de lacrimi. Mă simțeam bine în brațele sale, care cu atingeri fine îmi mângâiau părul drept, ce-mi ajungea până la talie. Am plâns minute în șir și îi eram recunoscătoare directorului că nu a încercat să spună ceva în plus. De ce plângeam? Deoarece aveam mult mai puține motive ca să fiu fericită și mult prea multe pentru a înlocui zâmbetul cu lacrimi. 

„Cui crezi că-i mai pasă?” cuvintele astea mi-au acaparat gândurile. A spus-o așa de parcă i-ar păsa de mine. Dacă n-ar fi el sau dacă el ar fi alfel, le-ar păsa mai multora și acum, la sigur, nu plângeam în brațele persoanei pe care o urăsc cel mai mult.

Nu am fost deacord să mă plimb prin parcul plin de bolnavi a spitalului și am decis să adorm, după ce am băut un ceai cu preferatele mele clătite, aduse special de către Mark. M-am trezit după amiază și din nou eram tristă. Mă așteptam să mă trezesc și totul să pară un coșmar, dar eram din nou în salonul mic al spitalului, singură.  Nu mă simțeam rău, însă am ales să stau ca o bolnavă, să privesc tăcută în geamul mare ascultând piesele preferate. Urăsc spitalele.

După vizita lui Jessica, mă simțeam mai bine. Aceasta mereu încerca să mă înveselească și chiar a reușit de data asta. Era deja seara și eu încă așteptam. Ce așteptam? Să mai apară cineva căruia să-i pese. Am încercat toată ziua să nu mă gândesc  la Sehun sau Kai, însă asta am și făcut în fiecare minut al acestei zile interminabile. Întrebarea „de ce nu vine nimeni?” m-a măcinat până când nu am adormit în liniștea pustie a salonului.

Am fost trezită de la șoaptele puternice ce mi-au furat liniștea și somnul. Am deschis ochii și am rămas pe o clipă blocată.

- Ce faceți aici? am întrebat încet atunci când am profilat figura lui Sehun și Luhan în salonul obscur.

- Nu avem timp de discuții și numai nu te panica, ok? Trebuie urgent să plecăm, dacă nu vrei să fim prinși. Mi-a spus Sehun în timp ce m-a îmbrățișat călduros.

- Schimbă-te în astea și plecăm. Te implor să o faci cât mai repede. A șoptit Luhan, când mi-a dat o pereche de blugi mulați, un maiou alb pentru băieți și o pereche de converse negre.

M-am ridicat somnoroasă și fără să mai pun întrebări, m-am îmbrăcat repede și de îndată ce mi-am luat telefonul și portmoneul am ieșit toți trei, în cea mai mare liniște din salon. Ne furișam pe coridoarele lungi ale spitalului fără să scoatem vreun sunet și comunicam doar din priviri și gesturi. Nu puteam să cred că d-ul Anderson m-a lăsat singură și a plecat, și Mark? Dar asta nu conta acum, eram cea mai fericită alături de Luhan și Sehun, furișându-ne prin spitalul adormit. Am ajuns într-un sfârșit la ieșire și am expirat ușurată.  Înaintam către mașina ce era parcată la câțiva metri distanță și atunci când ne apropiasem mai mult, am observat privirea indiferentă, dar în același timp mica sclipire din ochii lui Kai, care ne aștepta rezemat de capota automobilului. După ce am urcat în mașină, l-am privit pe Sehun, care mă ținea puternic de mână și i-am zâmbit recunoscător.