Remember Maia

Capitolul I

         Imediat după ce am intrat în cameră obosit, l-am anunțat pe Andrew că se poate așeza. Prietenul meu a făcut întocmai. Să plănuiești un întreg antrenament de hockey nu e chiar ușor, mai ales când mergi la un liceu ca Waterlington. Într-un loc ca ăsta, toți au scopul lor.

      — Ce părere ai de joi? mă întreabă roşcatul, frecandu-şi ceafa.

      — Cred că e bine, am zis, uitându-ma peste calendar.

       Tăcerea ce a urmat m-a făcut să îmi ridic privirea pentru a-l vedea pe Andrew privind atent noptiera mea. După câteva secunde, si-a îndreptat privirea spre mine. Instinctul a fost cel care m-a făcut sa mă uit și eu pe noptiera. Lângă lampă, un singur obiect îmi umplea inima de cuțite tăioase: o brățară albastră, făcută din ață.

      — Îți e dor de ea? imi adresează întrebarea prudent, știind că niciodată nu dau un răspuns întreg.

      — Eu...am început, tulburat. În fiecare moment.

      Roşcatul a preferat să păstreze tăcerea. Mi-am întors privirea înapoi spre brățară. Țineam minte perfect momentul în care îmi intrase în posesie. Totul se întâmplase într-o zi de marți, exact ca asta.

      — Bună treabă, băieți, tot așa! vocea mândră a antrenorului ne făcea pe toți din ce în ce mai încrezători și mai motivați. Ne vedem joi după prânz, sper ca la fel de concentrați!

        A rostit el, făcându-ne pe toți sa zâmbim și sa ne îndreptam către dușuri. După revigorarea de care toți aveam nevoie, urma sa mă întorc la cursuri. Și una dintre materiile pe care o uram cel mai mult, italiana, se grăbea sa mă bage în depresie cât mai repede posibil.

     — Chiar am fost tari, ține Andrew sa îmi reamintească, încrezător.

     — Am fost, nu? am dat din cap afirmativ, la fel de fericit ca și el.

        O voce feminină m-a făcut sa ies pentru un moment din starea de euforie în care mă aflam:

     — Brățara mea!

     Mi-am îndreptat capul puțin într-o parte, pentru a vedea brățara de pe mâna unei fete stand prinsa de geanta mea de sport. Satena se chinuia sa o desfacă, însă eforturile ei păreau inutile.

        Ea era Maia. Posesoarea de drept a brățării din ață și în același timp tipa care nu era niciodată interesata de nimic. Am spus ca toți din Waterlington aveau un scop? A da, Maia nu avea.

        — Întârzii la italiana, o desfac și o ti-o aduc în pauză, am spus grăbit, privindu-i ochii mari și căprui.

         Fata dădu din cap afirmativ și își elibera mâna din strânsoarea brățării, aruncându-mi o ultimă privire înainte de a urca la etaj.

        Întreaga oră am încercat să desprind brățara de geanta mea pentru hockey, însă am reușit exact în ultimele 5 minute. În pauză, am ieșit pe hol pentru a o căuta pe fată. Am gasit-o stand afară, în curte, pe o bancă.

      — Hei, am spus timid. Asta e a ta.

     I-am întins obiectul ce îi aparținea, reușind, cumva, sa îi smulg un zâmbet. 

      — Chiar te-ai întors sa mi-o înapoiezi, a zis încă zâmbind.

      — Normal, am continuat, derutat. Doar e a ta.

        I-am lăsat brățara în mână. Satena s-a uitat la mine, încercând sa îmi explice:

      — Mulți nu s-ar fi întors pentru un lucru așa neînsemnat.

        În momentul respectiv nu realizam ca zâmbetul ei avea sa îmi încălzească sufletul pentru restul timpului în care aveam sa o mai văd. Habar nu aveam.

       Satena mi-a apucat delicat mâna stângă și a prins brățara în jurul ei. Cu o ultima privire intensă, s-a ridicat de pe banca și a dispărut.