Un Trup Cu 2 Suflete

V - A ramas doar destinul?

   ...cu timpul Furyok a mai prins curaj si a fost destul de deranjant. Am crezut chiar ca toata incercarea mea de a-mi autodauna mintea a fost in zadar si efectiv nu stiam ce sa mai fac, incepusem parca sa ma obisnuiesc cu faptul ca devenise o voce "minora" si usor de ignorat, acum iar a inceput sa ma bata la cap, uneori cand vorbeam cu cineva o auzeam cum vorbea prea tare in mine si ma incurcam eu incercand sa vorbesc cu alt cineva pentru ca nu intelegeam ce voiam sa zic din cauza vocii.

  Ziceam ca iar incepe teroarea si ca trebuie sa o sufar tot restul vietii, nu ma mai prea vedeam cu multe sanse si am ajuns aproape pe apicele tuturor suferintelor din punctul asta de vedere, tot mai multa lume se certa cu mine si eu nu intelegeam de ce, tot mai multe greseli incepeam sa fac si tot mai multe distrageri incepeam sa am dar m-am prins, greseala de fapt era ea, cumva reusise sa ia controlul ca sa raspunda la anumite lucruri in locul meu si sa isi bata joc de mine. Ma saturasem, incepusem sa disper in sinea mea pentru ca nu mai gaseam raspunsuri, Furyok voia sa ma faca ceva ce eu nu voiam sa fiu si doar atunci cand am realizat ca el avea control asupra mea fara ca eu sa simt asta mi-am dat seama ce sa fac.

  M-am dus intr-o camera izolata de restul casei, stiam si ca acolo e o oglina imensa asa ca o folosi drept "portal" intre mine si Furyok, am vrut sa cedez si sa il las sa ia controlul ca sa vorbesc "fata in fata" cu el, atunci am realizat si ce mare e diferenta atunci cand vorbeam cu vocile in gandul meu fata de atunci cand o ai chiar in fata ta pentru ca se poate exprima si prin gesturi, nu doar prin cuvinte, si limbajul corpului spune foarte multe. Incepuse ea, pentru prima data nu mi-a inteles intentiile, poate pentru ca nici eu nu le intelegeam pe intreg asa ca m-a intrebat de ce stau in fata unei oglinzi, ii zisai ca nu conteaza si ca am realizat ce face cu mine, atunci au inceput problemele, cand prelua controlul ca sa vorbeasca incepea sa se miste de parca era  posedat, nu intelegeam gesturile ce le facea din maini sau ritmul pasilor mergand prin camera, era de neinteles, incepusem la randul meu sa tip la el intreband-ul "de ce?!"...

   ...nu stia, el doar se distra, asta am inteles de la el, am continuat sa il oblig sa plece pentru ca nu imi vrea binele, la care el "de ce ti-as vrea binele?". Nu prea mai stiam ce sa raspund, el parea din ce in ce mai nervos, chiar daca nu arata asta totusi ii simteam durerile de cap, am continuat sa vorbesc cu el tot axandu-ma pe faptul ca voiam sa plece, durerile de cap se faceau din ce in ce mai puternice pe pas ce el prelua controlul, eram si eu extrem de slabit la randul meu dar din fericire nu a putut sa ia controlul in totalitate (da, eram la un pas ca eu sa dispar, nu el.. deci era ca si cand as fi murit, nu ca ar fi prima data cand eram la un pas de moarte dar asta e alta poveste. asta m-a facut si mai sensibil decat sunt deja ca persoana.. ma gandesc la cum ar fj persoanele din fata mea intr-o situatie de genul si sa nu se mai retrezeasca asa cum erau inainte.. ceea ce te face sa le pretuiesti si mai mult, niciodata nu profitam cum trebuie de momentele "normale" petrecute cu persoanele noua dregi si doar atunci cand dispar realizam ca acelea nu erau momente "normale", cum ar fi o simpla plimbare de 5 minute cu cineva care devine ceva inrecuperabil de care de obicei nu am mai profitat la timp) pentru ca aceste dureri de cap il slabeau si pe el, am observat asta insasi doar atunci cand incepeam sa am senzatii de voma pe care si el le avea, asa ca am zis sa profit, sa fiu cat mai insuportabil posibil pentru el incat sa il enervez si mai mult. Cum am facut asta? M-am comportat cat mai calm posibil si de la a pune multe intrebari am inceput sa zic maxim 2 cuvinte in 5 minute, in rest doar gesticulam, a inceput sa aiba o criza de nervi pentru ca incepea el sa puna intrebari si eu de abia ii raspundeam asa ca a inceput sa dea cu tablourile din camera jos, aproape de spargea si oglinda, ma uitam in oglinda si nu ma mai recunosteam, prin oglinda vedeam un demon, nu pe mine. Durerile de cap si senzatia de voma se accentuasera atat de tare incat in clipa in care am preluat eu controlul am fugit la baie si am vomitat cred ca.. 2 minute, 2 minute in care am fost asa slabit incat am lesinat.

   Iar cand m-am trezit.... nici nu mai stiu cand, stiu doar ca am dormit mult mai mult decat de obicei si parca.. nu mai eram eu, era ca si cand capul meu devenise o imensa biblioteca a caror carti au fost aruncate pe jos si amestecate dar pe langa ele puteam sa gasesc si alte carti, asa ca am inceput sa le ridic si sa le pun incet la loc, cartile fiind gandurile si amintirile mele, ca si cand as fi suferit o amnezie dar amintirile in loc sa dispara se amestecau, si pe langa ele vedeam si altele, si pe langa ele si alte moduri de gandire pe care nu le aveam pana atunci.

  Dar nu am zis tot, pentru prima data in viata m-am trezit fara sa aud nimic, ma trezisem in liniste, chiar daca eram ametit si nu mai stiam cine sunt, macar era liniste.. Furyok disparuse, am castigat, am ramas doar eu, s-a dus si mi-a lasat si cunostintele lui, chiar daca erau negative au fost de folos, cu timpul am invatat sa am o viziunea mult mai obiectiva, ca si cand as vedea si tot ce e bine dar si tot ce e rau, pentru prima data am reusit sa fac diferentele dintre aceste 2 lucruri asa cum trebuie. "Pentru prima data" s-au intamplat multe atunci, ca si cand as fi redescoperit lumea, ba chiar si vad lucrurile intr-un fel putin diferit, mai... "ciudat" fata de cum le vedeam inainte si in sfarsit pot sa ascult muzica fara "cineva" care imi tot vorbeste in ureche si ma deconcentreaza. Ma renasteam pe pas ce imi rearanjam gandurile, chiar daca a durat destul de mult (cateva saptamani), pe zi ce trecea redeveneam eu, simteam cu aveam din ce in ce mai mult aveam controlul asupra mea si asupra a ce faceam, devenisem "EU" si doar "EU", timpul, sau mai bine zis, destinul a ramas ultimul obstacol.

   Mai tarziu am constatat ce era Furyok, nu era nici demon si nici personalitate, Furyok era complexul amintirilor trecutului meu care, separandu-se de cinstiinta mea si devenind asa de diferit fata de ce eram eu de fapt, creierul a decis sa mi-l repropuna sub forma de ceva ce cunosteam ceva, cum ar fi o "voce" dar creierul nu a luat in calcul pofta mea insatiabila de perfectionare si nu s-a mai gandit ca poate acea voce ar fi ajuns sa doreasca din ce in ce mai multe lucruri pana sa devina lacoma...

   Am realizat ca am trait pana acum 2 vieti, una ca drept mine daca nu as fi avut amnezie si una cu "noul" mine, care prin urmarea disparitiei lui Furyok s-au combinat in sfarsit, facand din mine o persoana care a trait pentru "cativa" ani de 2 ori anii respectivi fata de cat era menit sa traiasca, acum a ramas intrebarea... chiar asa as fi ajuns daca nu imi pierdeam acele amintiri? Si daca da.. cine/ce a ales sa ma faca sa ma schimb asa mult, provocandu-mi chiar acest "picaj nervos" sau am fost eu?