Un Trup Cu 2 Suflete

I - Blestemul / Destinul / Radacinile

Cred ca am inceput sa-mi capat constiinta asupra propiei mele existente pe la varsta de... 5 ani, si da, stiu ca e cam tarziu, recunosc, dar la 5 ani imi recunosc "prima mea amintire", asta daca nu e doar fructul imaginatiei mele: Eu in gradinita din Italia care statea langa scoala generala unde urma sa imi fac studiile. Ma jucam de unul singur cu pietrele si frunzele, de atunci am observat deja copiii din jurul meu cu grupurile lor, am vrut sa ma integrez dar nimeni nu ma mai accepta, toti deja si-au facut "bisericutele" lor asa ca incercam sa fiu mai... creativ, sa gasesc ceva de facut pentru mine, sa gasesc "arta" are sa nu ma faca sa am nevoie de alte persoane in jurul meu (sa nu credeti ca nu am mai insistat si incercat sa fiu prieten cu cineva, dar raspunsul era mereu categoric "nu", probabil si pentru ca eram destul de gras) dar aici problema principala au fost parintii mei.

Am incercat la inceput sa.. ansamblez, orice, de la piese de lego pana si la piese de calculator (dar mereu ajungeam sa le ard sau sa patesc eu ceva in cazul asta). Din cauza faptului ca nu aveam prieteni sa ma sustina si parintilor mei nu le pasau de mine (leteralmente) ajungeam mereu sa ma plictisesc, am incercat chitara, ciclismul, pianul, fotbalul si multe alte sporturi si mai nimic, ba chiar daca insistam ajungeam chiar si sa detest acele lucruri, am ramas in schimb doar cu 3 mari pasiuni, singurele, pasiunea pentru muzica (din motivul ca simteam cum anumite melodii ma pot intelege, am inceput prin a asculta The Rolling Stones si Pink Floyd), pentru desen (era metoda mea de a-mi descarca imaginatia si suferinta pe o foaie deci nu voiam acceptare pentru asta) si cea pentru tehnologie (internetul te poate aprecia si fara sa stie ca de fapt dupa ecran tu vorbesti cu un caine sau un om, lor nu le pasa de cine esti). Toate astea ma ajutau sa.. traiesc, ca sa zic asa, pentru ca m-a apucat o dezolare si o anxietate remarcabila din acea zi. Pe zi ce trece incepeam sa ma gandesc mai mult la faptul ca sunt blestemat sa fiu singur, totul condimentat si de nepasarea parintilor mei asupra mea pentru ca puteam sa ies pe strada noapea si chiar faceam asta dar alor mei nu le pasa, de 3 ori am fost luat pe sus de catre politie si ei doar au platit amenda si ma aruncau inapoi la mine in camera; ca sa nu vorbesc de faptul ca daca nu veneam la masa atunci cand mancau toti (stateam intr-un apartament in care traiau mai multe familii) nici nu se mai ingrijeau de faptul ca poate muream de foame ca nu mancam nimic, sau macar sa vina pe la mine in camera sa vada daca mai traiesc; ati inteles faptul ca pe mine m-a cuprins o depresie destul de dezvoltata inca de la o varstra frageda.

De la asta a pornit totul, singuratatea asta m-a facut inconstient sa generez niste ganduri contrastante in capul meu, 3 ganduri care parca aveau cate o idee diferita si care s-au dezvoltat cu timpul pana cand au devenit adevarate voci si din voci au devenit personalitati.
Pot spune ca una era extrem de aroganta, alta perfectionista si ultima pasnica (dar pasnica in sensul de tacuta si ca era singura cu care puteam sa ma gasesc in sintonie si sa pot sa vorbesc linistit). Cea aroganta era mereu prima in a se dezvolta si in acelasi timp a fost si prima pe care am inceput sa o aud ca pe o voce si nu doar ca pe un gand din mintea mea controversa, se credea superioara si mereu ii placea sa isi bata joc de mine, generand niste sunete ciudate pe la spatele meu ca apoi sa rada in hohote de faptul ca ma speriam si imi atragea atentia asupra omului de langa mine care incepuse a se uita ciudat la mine din cauza asta. Incepusera sa fie extrem de enervante chiar daca intr-un fel... singuratatea mea le-a creat si dadeam mereu vina pe mine din cauza ca as fi putut sa imi fac prieteni mai devreme cat sa nu fie nevoie de asta dar intr-un fel acea voce aroganta m-a ajutat pe mine sa fiu fix opusul ei, cand vorbeam cu cineva ,de exemplu, ea se certa cu acea persoana in interiorul meu din orice, absolut orice, vocea aia avea o obsesie pentru certuri si intocmai din motivul ei de a fi constant nervoasa si pe punctul de a se certa eu simteam opusul, deja se ocupa ea de certuri deci de ce sa ma mai cert eu sau sa ma enervez? Ajunsesem sa imi consum deja toti nervii pe ea pana cand am ajuns in punctul de a ceda psihic, zicand ca.. asta e, nu mai are rost, viata merge inainte si chiar nu avea rost sa ma cert cu cine? Cu mine? Deci am preferat sa cedez si cedat am ramas, de atunci instinctul natural al omului de a-si impune superioritatea prin nervi si cearta m-a abandonat si nu am mai reusit niciodata sa inteleg de atunci de ce oamenii se cearta, ceea ce ma face sa ma simt si mai detasat de aceasta specie.

In mare asta a fost copilaria mea dintre varsta de 5 si 10 ani dar doar din punctul de vedere intern, extern pot sa mai zic ca traiam intr-un apartament enorm in Italia, la Ostia (se afla intre Roma si plaja) cu ai mei care incepusera o afacere pe seama asta, avand mai multe camere de dormit preferau da le lase de inchiriat si saptamanal, in special vara, vedeam persoane noi dar care aproape niciodata nu ma bagau in seama si imi autosugestionam faptul ca trebuia sa raman in camera mea si sa ma joc jocuri video sau sa ascult muzica, sau ceva ce nu necesita prea multa concentrare deoarece acele voci ma distrageau, din cauza lor pana la liceu nu am reusit sa ma concentrez vreodata in adevaratul sens al cuvantului pentru ca MEREU vorbeau, nu reuseam nici sa adorm bine din cauza asta, aveam multe cosmaruri, mai ales dupa ce jucasem un joc, Dead Space, la varsta de 6 sau 7 ani (da stiu, am fost un idiot in a ma juca un asemenea horror la varta asta), am ramas asa traumatizat incat pana la varsta de 9 ani nu trecea noapte fara sa nu am cosmaruri, atat de multe cosmaruri incat acum sunt insensibil asupra genului horror la cat de multe am reusit sa vad in propia mea minte (cosmarurile se accentuau pe noapte ce trece din cauza ca se inspirau din cosmarurile trecute), am vazut si oameni spanzurati sau fara cap in viata reala si eram aproape neutru asupra lor, fizic ma refer, mintal ma gandeam la cauze si/sau la "de ce?". Totusi, asta nu m-a facut un fan horror, ba dimpotriva, nu mai pretuiam genul intocmai prin faptul ca am capatat o oarecare neutralitate asupra acestuia.

De la ai mei nu am invatat nimic, mereu se certau si eu preferam sa fug de acasa si altele, nu au fost un exemplu in viata pentru mine, adevaratul meu exemplu in viata si in acelasi timp "tata spiritual" a fost si este Roger Waters, este unul din membrii trupei Pink Floyd a caror comentarii m-au ajutat sa realizez extrem de repede multe aspecte filosofice si ale vietii, el m-a ajutat sa fiu constient de cine sunt eu efectiv si de ce scop am in viata sau mai bine zis, a cui viata o traiesc pentru ca incepeam sa ma simt din ce in ce mai "amestecat" asupra propiilor mele ganduri, ca si cand nu as mai fi stiut cu timpul cine sunt si as fi dat avantaj vocilor sa vorbeasca efectiv in locul meu, ceea ce aproape se intamplase in totalitate, incepeam sa pierd putin constiinta si o capatau ele, in special vocea aroganta, care incepea a vorbi in locul meu fara ca eu sa inteleg nimic, eu "vedeam" din ce in ce mai.. negru, inchis, pana cand nu mai vedeam nimic si lesinam efectiv, dar doar mintal, de fapt eram constient oarecum ca acea voce era acolo, prezenta si cu stapanire asupra creierului meu pentru o scurta perioada de timp DAR cu timpul am reusit sa ma stapanesc multumita comentariilor lui Roger si in versurile lui pe care, evident, mi le traduceam in italiana (pe atunci stiam doar italiana, pe la varsta de 6 ani am inceput sa invat si romana chiar daca o stiam cat de cat mai mult pentru ca era limba principala vorbita in casa).