M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 19

Eram de-a dreptul vrăjită — de ochii lui, de felul în care mă privea, de puterea pe care o emana prin fiecare por, de parfumul bărbătesc pe care l-aș fi recunoscut de la kilometri distanță.

              Îmi puneam deja un milion de întrebări, dar ce conta? Aveam să-l urmez oriunde m-ar fi dus, chiar dacă eram conștientă că încrederea oarbă pe care o aveam în el avea să-mi aducă sfârșitul.

Voiam să merg pe drumul lui, să calc pe urmele pașilor săi, să-i devin umbră și să-l pot însoți pretutindeni. Știam, eram îndrăgostită până peste cap, iar asta, sub nicio circumstanță, nu era ceva pozitiv. Aveam, oricum, să ignor vocea din capul meu care îmi spunea să nu mă clintesc de la locul meu, să-l privesc impasibilă și să-l refuz fără ezitare sau măcar să-l interoghez: unde să vin, de ce, pentru cât timp, ce avea să urmeze dacă aș fi venit sau dacă nu.

Mi-am imaginat pentru câteva secunde universul în care îl refuzam, mulțumind politicos pentru ofertă și ascultând partea rațională din mine, așa mică precum era. I-aș fi pierdut puțina încredere pe care o avea în mine și toți pașii pe care îi făcusem unul spre celălalt aveau să se șteargă cu buretele, iar asta, dincolo de toate fricile mele, nu-mi doream în niciun univers paralel.

Bine, poate că exista unul, dar era nesemnificativ - nu era acest univers, iar restul nu aveau voie să conteze.

S-a ridicat în picioare fără să mă scape din ochi și mi-a întins mâna. I-am strâns-o nesigur, încercând să controlez tremurul care-mi pătrunsese în oase și bătăile alarmante ale inimii. L-am lăsat să mă ridice și am știut că, în momentul în care avea să-mi dea drumul la mână, am să cad și am să rămân exact acolo, înțepenită într-o gaură neagră amețitoare. Și, totuși, momentul acela nu a venit.

Ne-am trezit față în față, chinuitor de aproape și dezastruos de departe, privindu-ne în ochi ca și cum n-am fi avut nevoie de niciun cuvânt ca să comunicăm. Și-a împletit degetele cu ale mele și am mers împreună spre tabloul care ne despărțea de restul castelului, apoi spre ușa de-a dreptul uriașă pe care am trecut-o ca să ajungem afară, iar eu nu am habar când am reușit să parcurgem toate acele coridoare cufundate în obscuritate, ținându-ne de mână.

Știam prea bine că mă înroșisem toată încă din momentul în care mâna mea o întâlnise pe a lui, dar încercam din răsputeri să nu acord atât de multă atenție aspectelor de genul acesta. Mi-am dat voie să plutesc și l-am lăsat să mă conducă în tăcere până la intrarea în Pădurea Interzisă. Stelele străluceau într-o aparență haotică, iar luna trona mândra deasupra noastră, privindu-ne parcă amuzată - tremuram, cu siguranță, și nu știam dacă vinovate erau sentimentele sau puținele grade pe care le-ar fi arătat orice termometru în acel moment. L-am privit preț de câteva clipe, bucurându-mă de faptul că, într-un final, nu mai era focul cel care îi lumina trăsăturile, ci însăși luna.

Răcoarea luminii îl făcea să pară din nou un zeu intangibil, o întruchipare a perfecțiunii. Chipul lui nu mai avea duritatea lui Hades, ci o indiferență care îl detașa de orice altă creatură din univers. Mă copleșea cu prezența sa - îl simțeam puternic, hotărât, avea o oarecare autoritate de necontestat. Și-a întors privirea spre mine și am încremenit încă o dată, mușcându-mi buza inferioară. M-a analizat câteva secunde, ca mai apoi să-și desprindă mâna de a mea și să-și dea jos jacheta despre care, dintr-un motiv sau altul, nu știam când apăruse în peisaj.

-Tremuri, a spus, răgușit, așa cum părea să fie mereu în preajma mea, așezând-o pe umerii mei, în timp ce eu mi-am strecurat nesigură mâinile pe mânecile mult prea largi ale acesteia.

-Mulțumesc, am încercat să spun, înhalând involuntar parfumul care îmi stârnea o furtună de sentimente.

Era parfumul de vină sau erA doar el?

Și-a împletit încă o dată degetele cu ale mele și m-a condus în Pădure, ignorând cu desăvârșire faptul că se numea "Interzisă" cu un motiv. Am înaintat în aceeași liniște deplină, iar el a continuat să neglijeze faptul că, de fiecare dată când auzeam vreun sunet care părea suspect, mă lipeam de el, spre rușinea mea. Eram speriată, știam ce se ascunde în Pădure și nu eram, sub nicio formă, gata să-mi înfrunt o frică, irațională sau nu, care mă urmărea de când mă știam.

Ne-am oprit în fața unei cascade și am privit în jur, observând că, aparent, Pădurea, de altfel, înfricoșătoare de-a dreptul, ascundea în mijlocul ei o poiană luminată de lună, în care singurul sunet pe care-l puteai auzi era cel al apei, un curs continuu și zgomotos, dar care mie îmi părea mai liniștitor decât orice pe lume. Ne-am așezat pe iarbă, sub un copac care nu reușea să acopere nici luna și nici stelele și m-am trezit privindu-le fascinată, plutind departe de realitate, intr-o lume doar a mea, dominată de praf de stele și milioane de găuri negre.

-Știi... cerul la Hogwarts e magic și el, l-am auzit vorbind și m-am pierdut încă o dată în ochii lui.

-Magic? Cum poți să vrăjești cerul? am întrebat confuză, fascinată de tonul lui serios.

-E magie complicată, dar de aici se văd mereu toate constelațiile. O vezi pe aceea? Mi-a arătat el câteva stele pe care am încercat să le unesc mental, identificând, intr-o oarecare măsură, o constelație care semăna cu un scorpion.

-E constelația Scorpionului, da, m-a aprobat, făcându-mă să roșesc - gândisem cu voce tare și nici măcar nu-mi dădusem seama.

-Scorpius se numește în latină, a zis, privindu-mă în ochi. Da, Evelyn, e numele meu.

Stai... a zis Evelyn?

O plimbare romantică sub clar de lună — ce părere aveți despre noul Malfoy?