M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 75

Următoarele zile din mica noastră escapadă la Verona ni le-am petrecut făcând sex peste tot, literalmente, și plimbându-ne prin oraș, fără ca eu să-mi las vreodată camera din mână.

Malfoy părea amuzat de entuziasmul meu și, deși mă făcea mereu să mă simt ca un copil, nu puteam să nu-i fiu recunoscătoare pentru tot ce făcuse pentru mine zilele astea.

Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc.

Nici măcar nu visasem să ajung cu el într-un rai ca acesta, nu-mi imaginasem niciodată că el, dintre toți oamenii, avea să-și facă timp suficient cât să mă privească pe mine, cu adevărat, și să mă transforme, măcar pentru câteva zile, într-o Julietă.

Julieta lui.

Învățasem, totuși, de-a lungul timpului, că, atunci când venea vorba de Hades, nu trebuia nici să gândesc prea mult, nici să pun întrebări la care știam prea bine că nu aveam să primesc un răspuns: cu el, trebuia să simt și să trăiesc.

Ăsta era unul dintre efectele pe care le avea asupra mea, mă făcea să nu mai văd pe nimeni altcineva în afară de el — devenea soarele și eu Icar, știind prea bine că aveam să cad și înaintând spre el, oricum.

— La ce te gândești, Julieto? m-a întrebat, cât ne așezam pe o bancă, într-un parc care nu semăna deloc cu cele londoneze.

Verona avea totul diferit. Sau era doar el care făcea lucrurile mai speciale decât erau, de fapt?

— La tine, i-am răspuns, sinceră, privindu-l în ochi, și am zâmbit odată cu el.

Știai asta deja. Doar nu te așteptai s-o recunosc.

— Sunt chiar aici, prințeso, îmi duci deja dorul? a glumit, fără să își ascundă zâmbetul arogant, așezându-și mâna pe coapsa mea.

— De ce suntem aici, Hades? l-am întrebat, deodată, privindu-l.

— Mereu pui întrebări, nu te saturi niciodată?

Am oftat, ca mai apoi să zâmbesc atotștiutoare.

— Știam că asta aveai să spui.

— Vrei să spui că sunt previzibil, Artemis?

— Doar te cunosc. Puțin, am adăugat repede, după ce a izbucnit în râs, făcându-mi obrajii să ia foc.

Chiar nu știam nimic despre el?

M-a privit blând, ca pe un copil care spune o prostie pe care nu o înțelege, pe care nu-l poți certa — "e un copil, ce știe el?"

— Oh, Artemis, ești mai deșteaptă de-atât, nu mă dezamăgi, a vorbit, înainte să-mi ia fața în palme și să mă sărute lung și încet, dar hotărât.

Am zâmbit, până la urmă. El, însuși, era Raiul.

— Haide, mai avem un singur loc de vizitat înainte să plecăm, mâine, a decis, luându-mă de mână și trăgându-mă după el prin mulțime.

Plecăm...

Soarele stătea să apună și eu nu-mi puteam lua, sub nicio formă, ochii de la blondul din fața mea — era legal să fii așa frumos, măcar?

Nu era de mirare că italiencele întorceau capul după el, deși mergeam de mână, dar nu-mi puteam stăpâni furia care mă cuprindea deodată de fiecare dată când le vedeam.

Era cu mine, aici, nu cu ele, în astea trei zile fusese al meu, nu al lor, voiam să le scot ochii doar ca să nu se mai poată uita la el — și imediat ce gândeam asta îmi aminteam prea bine care mi-era locul: noi nu eram împreună, el se distra doar, nu mă iubea cum îl iubeam eu, nu eram nimic pentru el, putea să renunțe la mine oricând, îi eram indiferentă, la fel ca toate italiencele groaznic de frumoase care îl priveau.

Eram un nimeni în ochii lui.

— Zâmbește, Julieto, uite, am ajuns la balconul tău, mi-a spus, făcându-mă să îl privesc, ca mai apoi să-mi întorc capul spre zidul din fața mea și, implicit, spre balconul care se înfățișa ochilor mei în toată splendoarea sa.

Oh, sfinte Shakespeare!

— Glumești, am murmurat, înainte să-i dau drumul la mână și să mă îndrept fascinată spre el.

I-am auzit râsul undeva, în urma mea, dar picioarele mele nu mă mai ascultau de ceva timp și, înainte să-mi dau prea bine seama ce făceam sau unde mă aflam, de fapt, m-am trezit pe balcon, privind în jur ca un copil care vede cea mai mare minune din viața lui.

— Julieta!

Strigătul lui m-a făcut să zâmbesc mai larg decât o făcusem vreodată.

Eram aici, amândoi — eu, Julieta lui, și el, Romeo al meu. Ce-mi puteam dori mai mult?

— "Romeo! O, Romeo! Cum de ești Romeo? N-ai putea să te lipsești de numele purtat de scumpu-ți tată? Să-mi juri că mă iubești... și fermecată, nu vreau să fiu o Capoletto, jur!"

— "Sunt hotărât să fac tot ce voiești, iubito, dacă-mi spui că mă iubești", mi-a răspuns blondul, făcându-mă să zâmbesc, chiar dacă alesese, din toată discuția celor doi, replica ce-i convenea cel mai mult.

— Te iubesc, i-am spus, simplu, privindu-l în ochi, înainte să-mi facă o poză.

Tu de ce nu mă iubești?

Când ajunsese aparatul meu în mâinile lui?

Am râs, înainte să cobor de la balcon și să mă alături lui. Și-a împletit degetele cu ale mele și a murmurat, răgușit, peste buzele mele:

— "Spre răsărit a strălucit un soare. Răsari, o, soare sfânt! Ucide luna: n-o vezi că se întunecă într-una? E galbenă de ciudă și-i geloasă, căci tu, văzând în ea o preoteasă, o-ntreci în farmec fără de măsură."

Mi-am mușcat buza.

Era cel mai bun Romeo pe care mi l-aș fi putut dori — asta mi-am spus la nesfârșit, cât mi-am lipit buzele de ale lui, trăgându-l mai aproape.

Hades a devenit Romeo peste noapte, nu credeți? Rămâne așa și după ce se întorc din Verona?