M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 68

Am zâmbit sincer, pentru prima dată după câteva zile în care a trebuit s-o fac doar de dragul oamenilor din jurul meu și a aparențelor.

         În sfârșit!

  Priveam cu ochii strălucindu-mi prima variantă a coperții cărții mele, carte care avea să ajungă pe rafturi cât de curând, carte pe care urmau s-o citească oameni pe care nu-i cunoșteam, care nu mă cunoșteau, dar care aveau să se afle față în față cu sufletul meu, nu cu zidul pe care-l afișam de fiecare dată.

          Cartea mea, scrisă de mine...

Mă simțeam descoperită și, uneori, regretam felul în care visasem la asta de atât de mult timp — fără să mă gândesc la consecințe, cu entuziasm, exact ca un copil care crede că, într-adevăr, Moș Crăciun îi aduce cadourile tocmai din fabrica lui de la Polul Nord, într-o sanie purtată de reni care pot zbura fără aripi.

Acum, însă, cartea mea îmi aducea suficientă bucurie cât să reușesc să rămân în picioare, oricât de mult m-aș fi clătinat.

        Ești mândră de mine, Debesis?

M-am ridicat din fața laptopului, dezamagită de sunetul soneriei.

        Nu simțeam nevoia unei vizite, dar bănuiam că Seth uitase de regula pe care o impusesem ("dacă am nevoie de ceva, te sun") și venise să mă verifice, de parcă eu nu știam că trebuia să mănânc și să-mi iau calciul ca să nu cad din picioare.

         Mă descurc, din când în când.

Am deschis ușa înainte să privesc pe vizor și imaginea unui Malfoy ciufulit, dar cu un zâmbet arogant pe față care aproape îmi distrăgea atenția de la ochiul lui vânăt și buza spartă, m-a făcut să tresar.

         Cine a făcut asta?

— Ce naiba ai mai făcut de data asta? l-am întrebat, în timp ce îi făceam loc în apartament, dar cuvintele mele doar i-au mărit zâmbetul și m-am încruntat confuză.

Ce îl făcuse așa mândru de sine?

— Hai, închide ușa, prințeso, trebuie să-ți povestesc în detaliu, nu poți să pierzi niciun cuvânt. Ia zi, mai ai whisky? Îl merit dintr-o mie de motive, a vorbit, zâmbind în continuare, ca mai apoi să-și scoată singur sticla și gheață din congelator, cât eu închideam ușa în urma lui.

        Mi-a fost dor de tine...

A luat de pe raft un pahar și, ținând totul într-o singură mână, m-a tras după el în sufragerie și mi-a dat drumul abia când s-a așezat pe scaunul meu de birou, aruncându-și în treacăt ochii peste coperta de pe ecranul laptopului.

        Îți place? Ești mândru de mine?

— E drăguță, a zis, simplu, înainte să mă analizeze din priviri și să îmi facă semn să mă așez undeva, ca și cum nu ar fi putut să vorbească în alte condiții.

       Doar drăguță? E minunată!

Am făcut întocmai, urcându-mă pe birou, în fața lui, cât închideam laptopul ca să nu ne mai distragă pe niciunul dintre noi.

— L-am distrus, Artemis, a vorbit, răgușit, mărindu-și zâmbetul.

        Ce?

Am ridicat sprânceana confuză la el, așteptând să continue fără să se mai lungească.

— Idiotul ăla e ca și mort, prințeso, și dacă nu moare acum, în spital, după ce i-am făcut, sigur moare în închisoare.

M-am încruntat.

       Idiotul? Ce idiot?

— Despre cine vorbești, Hades? Ce ai făcut cui?

— Cadunt, Julieta, știu că ți-e greu să gândești în preajma mea, dar încearcă, a spus, dar mintea mea a refuzat să mai audă și altceva după ce numele lui a fost rostit cu atâta ușurință de blondul cu ochi de furtună.

       El deasupra mea și mâinile lui peste....

Am coborât de pe birou și m-am așezat cât mai departe de Hades — îl lăsasem deja prea mult înăuntru ca să nu-mi fac griji că mă va citi ca pe o carte deschisă și că va spune ceva care nu ar fi ținut cont de orice aș fi simțit eu.

Îi dădusem prea multă putere și era doar vina mea.

"Ea m-a ademenit acolo, okay? A băut cu mine, a dansat cu mine, m-a sărutat, ce voiai să cred?"

Vocea lui răsuna puternic în mintea mea, privirea lui, mâinile lui peste tot pe corpul meu, greutatea lui zdrobindu-mă —totul se întorsese, simțeam că mă sufoc, că toți demonii de care încercasem să mă ascund mă strângeau acum de gât ca să nu mă lase să respir, să mă distrugă odată pentru totdeauna.

— Artemis, mă asculți?

         Revino-ți!

L-am privit pe Hades, amintindu-mi încă o dată unde eram și cu cine.

Ești în siguranță, mi-am repetat la nesfârșit, fără să-mi iau ochii de la blondul care părea aproape îngrijorat.

— Nu, am răspuns, sinceră. Ce i-ai făcut? Despre ce tot vorbești?

— Despre el, desigur, tocmai ți-am spus. L-am trimis în spital și acum are poliția la ușă, imediat ce îl externează, dacă o fac și nu îl duc direct la morgă, a adăugat el, zâmbind în colțul buzelor, o să-l închidă fără prea multă vorbărie.

          E departe, nu mă poate atinge, nu poate să...

Am aprobat scurt din cap.

          Mă bucuram să-l știu departe de mine, închis, plătind pentru ceea ce făcuse, pentru ceea ce îmi făcuse, dar nu puteam să nu...

— Nu ar fi trebuit să faci asta, am vorbit, fără să-l privesc. E vina mea, a fost vina mea, am murmurat, aproape pentru mine, atât de încet că mă îndoiam că blondul auzise și el despre ce vorbeam.

           Nu ar fi trebuit să beau, să dansez cu el, să îl provoc...

— Ce tot îndrugi acolo? s-a răstit, forțându-mă să îl privesc. Nici să nu îndrăznești să crezi că tu ești vinovată pentru acțiunile lui, Evelyn, a spus, trăgându-mă de mâini în brațele sale, ca mai apoi să-mi dea părul după ureche și să-mi zâmbească blând, ca niciodată.

           Nu ar fi trebuit să îl las să creadă altceva.

— Încerc..., am șoptit, ca un copil, privindu-l în ochi.

— Știu, prințeso, știu, mi-a răspuns, înainte să-și lipească buzele de ale mele și să mă sărute ușor, încet, tandru, ca și cum i-ar fi fost frică să nu mă sparg.

           Te iubesc, Hades.

Vă era dor?