Mi-ai dat impulsul să zbor,
ca apoi să-mi tai aripile.
Mi-ai dat puterea să iubesc,
ca apoi să râzi de iubirea mea.
Te iubeam și te uram în același timp;
ce paradoxal, nu?
Mi-e dor de inima mea întreagă,
mi-e dor de fericire,
mi-e dor de zilele pline de iubire,
mi-e dor de tine, dar, cel mai mult,
mi-e dor de mine.
Mi-am pierdut fiecare fărâmă de bunătate,
toate duse departe,
de sufletul tău rece și plin de tristețe.
În lumea ta sordidă mi-am făcut și eu loc
Credeam că voi fi acel strop de fericire
care îți va umple golurile și-ți va alunga tristețea...
Dar nu am fost și m-ai alungat,
ai țipat, ai devenit un dezaxat.
Am rămas singură cu cioburile mele,
pe care am vrut să le adun, dar m-am tăiat
și sângele cald țâșnea din rănile proaspete - și îmi plăcea.
Am devenit nebună
și nu mă împotriveam,
uram pe toți, dar mai ales pe tine că m-ai lăsat.
Te auzeam, cu vocea sepulcrală, cum îți chemai adepții,
iar ei veneau cu trupurile costelive
și mânjeau cu sânge fața mea
mi-au smuls inima, la comanda ta
și au frânt-o, în bucățele, în fața mea.
Mă simțeam goală, fără de sentimente
s-a dus noianul de resentimente
la adresa ta pentru că am învățat
să pășesc peste cadavre și să las sânge în urma mea.
