MIRRYAM | 1

58. "Vreau înapoi în Denver"

- Hei, ești bine?

Îmi ridic privirea spre Trey, care pare a fi îngrijorat. Îmi șterg lacrimile, apoi el se așează lângă mine.

  - Ăm...S-a întâmplat o...chestie...

- Mai degrabă o "ceartă"?

  - Nu...Am aflat un lucru foarte tâmpit!

   - Mike?

  - Nu el e tâmpit...de fapt, nici nu mai știu... Chiar întrece măsura în anumite lucruri. Vrea să mă mut cu el, iar acum aflu că în ăștia doi ani, a avut mai multe tentative să se culce cu unele, sau chiar a făcut-o...

  - Oh...e chiar...

- Știu...Trebuie să vorbesc cu el!

   - După ce a făcut? mă întreabă, iar eu îmi frec palmele de brațe ca să mă încălzesc.

Vântul începe să bată destul de tare. Norii gri încep să acopere încet cerul. Presupun că va ploua.

  - Trey...Trebuie să plec! Îmi pare rău, dar se pare că va ploua...

- Oh, da. Și eu trebuie să plec la iubita mea...

- Oh! Ce drăguț! Du-te la norocoasa ta!

  - Pa...

Zice, apoi se depărtează de mine. Pașii mei sunt grăbiți.
Mă duc spre Starbucks. Lizza nu mai este la locul ei. A plecat și m-a lăsat aici? Deci, oficial, asta e o zi de rahat. Am aflat un lucru despre fostul sau actualul meu iubit cu care m-am împăcat, iar relația noastră acum s-a dus de râpă, Lizza m-a lăsat ca pe un câine singuratic în mijlocul pustiului, iar acum, stropii de ploaie încep să cadă.
Tocmai ce realizez că nu sunt lângă cafenea. Sunt într-o stație de autobuz. De ce naiba am venit aici? A, da. Poate că ar trebui să mă adăpostesc de ploaia asta nenorocită. Se intensifică, iar mie mi se face din ce în ce mai frig.
Este ora 17:22. Întunericul deja se așterne peste oraș.
Stau în frig, pe banca din stația de autobuz. Un grup de băieți, printre care și o fată, mă zăresc, și par a se îndrepta spre mine. Îmi văd de treaba mea și stau pe telefonul meu, uitându-mă la poza cu mine și cu Mike de pe ecran. O lacrimă îmi cade, dar o șterg. Nu vreau să par o sfiită și o emotivă în fața celor patru.
Fata se așează lângă mine, iar respirația ei atunci când vorbește, miroase a bautură și țigări. O combinație oribilă. Băiatul de lângă ea are cearcănele de sub ochi imense, iar cei doi fumează ceea ce pare a fi iarbă. Perfect. Un grup de drogați.

- Ia zi, scumpi...Singurică? mă întrebă băiatul blond care pare a avea peste 20 de ani.

  - Păi cam așa se vede...Ești chior Isak? îi spune fata cu respirație urât mirositoare.

  - Nu vrei să te distrezi cu noi, iubi? îmi zice băiatul cu numele de Isak.

  - Nu, nu vrea! o siluetă neagră apare de nicăieri.

  - Mike? Ce cauți aici?

  - Nu contează! Voi doi vă cunoașteți? indică cu degetul spre mine și "Isak".

    - Da! spune blondul.

  - Nu! Ba nu, Mike! E un dobitoc!

    - Eu sunt dobitoc? Sau dobitocul ăsta era motivul pentru care plângeai în stația asta de autobuz? indică spre Mike care are maxilarul încleștat.

Hanoracul lui cu un craniu pe spate este ud complet, la fel ca firele lui de par din frunte. Arată atât de atrăgător. Isak stă în fața lui, cu o față neutră, și îi așteaptă răspunsul. Mike se îndreaptă spre mine, la fel cum face și Isak. Ce ciudați.

- E adevărat? Plângeai? mă întreabă și face un pas spre mine.

  - Nu e treaba ta!

  - Mirryam! Răspunde la întrebare! Plângeai? Din cauza mea? Ce am făcut?

- Ai zis să răspund la o întrebare. Nu la mai multe!

  - Mirryam! Nu mă lua drept prost! Haide cu mine. Trebuie să lămurim asta. Habar n-am ce am făcut rău...

Mă uit la el, iar ochii mei se umplu din nou de lacrimi, mai mult din cauza furiei fiindcă a vrut să mă uite, dar și pentru faptul că mă doare acest fapt de-al lui.

  - Poate să rămână aici cu noi, cu mine! îi zice blondul, iar eu mă uit la el.

   Sunt atât de confuză.

  - Nu! Vreau acasă...Vreau la mama și la tata. Vreau înapoi în Denver.

   - Poftim? Mirryam, îmi spui ce se întâmplă? Nu poți să te muți înapoi în Denver. T-te voi pierde...din nou! zice, iar vocea lui tremură.

  - M-ai pierdut deja...de când am aflat că te-ai culcat cu alta ca să mă uiți! zic, iar lacrimile mele cad din nou.

  - Ce? Mirry, iubito? Cine ți-a spus lucrul ăsta? Ai înnebunit?

  - Nu contează! Ai promis că nu o să ascunzi lucruri de mine. Sau, sunt doar o nebună? Care crede toate rahaturile? Mi-a ajuns.

Plec prin ploaie. Acum, habar n-am unde mă duc. Nu știu unde e cafeneaua, nu vreau în niciun caz să merg cu un amărât de taxi, și deja sunt udă din cap, până în picioare. Picăturile ploii cad pe fața mea, spălându-mi lacrimile de pe față.

  - Mirryam! Așteaptă! mă apucă de încheietura mâinii.

  - Ce e Isak?

  - Deja ne strigăm pe nume? râde, dar zâmbetul lui e cam forțat.

  - Chiar nu am chef de glume...

  - Ușor, tigrule, doar că încercam să te înveselesc. Hai aici! zice, apoi îmi pune mâna pe spate și mă împinge dedesubtul unei tarabe cu fructe.

- Prietenul tău a plecat cam supărat! zice, iar eu mă uit urât.

- Nici măcar nu a încercat să mă mai strige... zic încet, încât să nu mă audă.

- Exact! Halal iubit!

  - Doar...habar n-am de ce vorbesc cu tine!

  - Ești draguță când ești nervoasă! îmi zice, iar obrajii mei sunt roșii.

Isak are părul blond și ochii albastrii. Părul lui e mai lung și e prins într-o coadă destul de mică. E îmbrăcat cu un tricou negru, iar pe deasupra are o jachetă maro, iar blugii săi negrii și rupți de colo-colo, se potrivesc perfect cu adidașii lui de aceeași culoare.

- Alo! Vorbesc cu tine Mirryam! își mișcă mâna în fața ochilor mei.

   - Oh, scuze...

  - Erai cam ocupată să mă studiezi. Mai bine că nu ai auzit întrebarea. Oricum nu cred că erai de acord.

    - Care întrebare?

   - Ai fi de acord să vi acasă la un străin? Mama pregătește cina...

  - Oh, păi...

Scuzați-mă pentru această pauză destul de lungă în legătură cu capitolul.
Nu știu sigur când postez data viitoare, dar vă mulțumesc fiindcă sunteți răbdători! Vă iubesc pe toți și toate! ♥️♥️♥️