Căderea lui Lilith - „Păcatul strămoșesc" Volumul II

XIV: Aici este o mireasă, acolo un pat, iar dincolo un diavol

Imediat ce ieșise din casa lui Grovestone, Lucian se refugiase în primul pahar disponibil de la clubul de gentelmeni de pe St. James Street.

Pahar după pahar își amintea fiecare moment al serii cu încetinitorul. Avea impresia că simțea și acum respirația lui Lilith și era excitat. Strânse paharul până ce degetele i se albiră. Își trosni gâtul: era furios.

Dulcea, scumpa, inocenta Lilith se lăsase sărutată de el cu un scop; ea și Victoria, cel mai probabil, aranjaseră să fie prinși exact în momentul în care nu se mai putea nega nimic. Încercaseră să îl păcălească. Oh, dar ele nu știau cu cine stăteau de vorbă!

Văzuse și el privirea șocată de pe chipul ei, dar, așa cum o zisese mai devreme în sinea sa, era o prefăcută. Poate că încercase să găsească o modalitate de a scăpa de mânia lui, chiar să îl îmbuneze și să îi trezească mila, dar Lucian nu mai avea așa ceva.

De el nu îi fusese nimănui milă.

Continuă să bea, căci dacă s-ar fi oprit, s-ar fi urcat în trăsură și s-ar fi dus la Lilith pentru a se convinge că era curva pe care o considera sau că era, cel puțin, vinovată de păcatul trădării. Domnișoarele ca ea nu alegeau să fie amante, dacă nu le ieșea nimic la afacere. Ar fi trebuit să își dea seama de-atunci.

Mințise tot acest timp și sigur că încă mințea.

— Încă o rundă!, îi ceru chelnerului, dar acesta înghiți în sec și privi peste capul său.

Simți o mână cum îi atinge umărul și privi peste acesta; Clay Maxfield – cu fața lui idioată, la fel de prefăcut ca Lilith, un hoț veritabil – îl deranja. Asta îl enervă și mai tare și, pentru că avea chef să își înfigă pumnii în cineva, consideră că Maxfield era cel mai potrivit. Trebuia mai întâi provocat; nu se putea lua la bătaie fără niciun motiv.

— Ce?, întrebă. Lasă-mă!

— Trebuie să vii cu mine. Acum, răspunse Clay pe un ton calm ca întotdeauna.

— Nu vreau! Ce-ai să faci?, se răsti, sperând ca Maxfield să îi spargă nasul și situația să degenereze „nu din vina lui" Nu sunt obligat! Nu mă obligă nimeni, ai înțeles?

Glasul lui cherchelit atrase atenția celorlalți domni prezenți, care se străduiau să nu atragă firea irașcibilă a ducelui asupra lor. Se făcea de râs și nu îi păsa.

Pentru că Clay își dădu seama că nu avea cu cine vorbi, îl apucă de braț și se lăsă spre el. De dragul unei copile trebuia să își calce pe mândrie și să vorbească cu acest bețiv.

— Este vorba de Lilith. Dacă – îl întrerupse, când ducele dori să urle în gura mare numele ei - ții cât negru sub unghie la ea, taci! Nu îi rosti numele! Nu îi face mai mult rău decât i-ai făcut deja. Te poți certa în voie cu mine, dar afară. E urgent!

Se simțea jignit, dar cuviintele lui Maxfield atinseseră o coardă sensibilă. Dacă ținea el la Lilith. Hmm... La asta nu se gândise. Știa că o dorea – trupul lui, fie supărat, reacționa violent în fața amintirii sale. Dar să țină la ea? Cum se simțea asta? Avea de-a face cu magia irișilor săi? Posibil. În acel moment, orice era posibil.

Se ridică de la masă și, alături de Clay, ieși din sală. Singurul lucru pe care și-l dorea era ca numele lui să fie asociat defăimării ei. La asta se gândea, nu la faptul că i-ar fi făcut ei rău, bineînțeles. După ce o repetă de mai multe ori, Lucian o crezu, își îndreptă pieptul și merse pe propriile picioare în direcția în care îl ghida Maxfield. Nu era atât de beat, numai că nu voia să fie treaz și să înfrunte realitatea.