Căderea lui Lilith - „Păcatul strămoșesc" Volumul II

XLII: Ceștile buclucașe

Mergea apăsat și nervos din moment ce doamna Whick surâsese și îi dăduse coate în continuu în privința unui subiect pe care „îl cunoștea el" Se comportase ciudat și infantil, iar Lucian nu avea timp de astfel de copilării. Lucian nu își găsea soția!

Se dusese acasă, iar majordomul îl anunțase că doamna nu se întorsese încă, însă Lilith plecase de la orfelinat de ore bune. Îl treceau toate nădușelile, pentru că avea în gând o ipoteză destul de irealistă: Lilith fusese răpită de șantajatorul lui anonim.

Probabil că o abordase pe stradă și, pentru că nu se lăsase impresionată, cunoscând deja adevărul de la el, o ridicase pur și simplu de acolo și... Toate acestea fără ca nimeni să observe? Nu. Oamenii i-ar fi sărit în ajutor. Își strânse pumnii și își ridică privirea în momentul în care pe stradă mergea liniștit Clay Maxfield. Cu siguranță că bărbatul care o răpise pe Lilith era un cunoscut. Poate că acest hoț... Își strânse pumnii mâniat și îl strigă. Maxfield se încruntă și se autoindică cu degetul.

— Da, tu!

Apropiindu-se de orfelinat și intrând pe micuța portiță, Lucian îl prinse de reverele hainei.

— Unde e, nenorocitule?

— Cine?, întrebă acesta, încercând să îl îndepărteze. Dumnezeule, Lucian, ești nebun!

— Tu ești mai nebun decât mine dacă ai impresia că te voi lăsa să faci ce vrei cu soția mea! Ți s-au aprins călcâiele după ea, nu? Zii!

— Nici n-ai idee despre ce vorbești acolo, oftă Maxfield. Dar ca întotdeauna judeci greșit. Nu știu ce este cu Lilith, la naiba! I s-a întâmplat ceva?

Lucian îi dădu drumul, doar pentru a-l apuca din nou, mai furios:

— Ai răpit-o!

— Poftim?! Cum să fac așa ceva?, dar pentru că Lucian deja mârâia la el, Clay îi puse mâna în piept și încercă să îl domolească pe calea rațiunii: Bine, dar zi-mi așa! De ce m-aș plimba pe străzi dacă o țin ascunsă prin Dumnezeu știe ce loc?

— Ca să nu zică nimeni că ai făcut-o! Ce știu eu?

Dar argumentul lui Clay era atât de bun, încât îi dădu drumul. Nu și-l imaginase niciodată pe Maxfield drept răpitor. Era un bărbat prea calm. Îi venea totuși să își smulgă părul din cap. Nu putea să se întoarcă acasă și să aștepte un bilet de răscumpărare.

— Ia-o ușor, îi zise Maxfield după ce își aranjase hainele. Nu o găsești?

— Nu! La naiba! A fost răpită!

— Dumnezeule...

Dacă juca teatru, era unul al naibii de bun, își zise Lucian. Teoria lui se nărui brusc în momentul în care un băiețel, care rămăsese să joace afară peste progamul său obișnuit, privind schimbul de replici dintre cei doi, întrebă:

— Vă referiți la lady Lilith?

Lucian își îndreptă privirea spre el.

— Da, micuțule, zâmbi liniștitor Clay. Ai văzut-o cumva?

Băiatul privi la disperarea de pe chipul ducelui, apoi la Maxfield și reluă ritualul, până ce ducele pufni nervos. Clay îi făcu semn să tacă, moment în care acesta zise:

— A plecat cu lord Grovestone.

Și se îndepărtă de ei, văzându-și de treabă. Închizând ochii, Maxfield reuși să pună cap la cap toate lucrurile și nu îi venea să creadă că totul fusese atât de aproape de el, căci încercase să dezlege misterul persoanelor care ar fi încercat să îl rănească pe Lucian, iar acum totul i se prezenta clar.