XXIV: Istoria se va repeta mereu

2.9K 325 95
                                    

            Doamna Whick îi vorbise despre existența unui bordel în care se vindeau copii.

Lilith își trase răsuflarea și coborî cele câteva trepte din orfelinat cu mâinile înghețate și pumnii strânși. Uita ceva. Era atât de buimăcită, încât, dacă nu ar fi auzit glasurile copiilor, ar fi uitat complet de duce.

Privi în stânga și văzu în micuța grădină pe care o amenajase ca loc de joacă pentru cei mici un duce debusolat, cu o hoardă de ființe mici după el. Arăta ca un urs care încerca să nu strivească florile.

— Oh, Doamne!, exclamă doamna Whick care venea în urma ei. Copii! Lăsați-l pe Înălțimea Sa chiar acum!

Țipetele se potoliră pe rând, dar în continuare se auzea un murmur omniprezent. Lilith privi de la depărtare în ochii soțului său. Putea jura că membrele îi tremurau și că se simțea chiar stânjenit. Nu fusese capabil să dreneze acea grupare infracționistă de mâncători de dulciuri înapoi în casă? Bizar...

Alături de administratoră, Lilith se apropie. Stânjeneala se citea pe chipul său. Unindu-și buzele se abținu să nu râdă. Uita de grija pe care o avusese în biroul doamnei Whick. Înălțimea Sa era ferchezuit din cap până în picioare, cu părul tuns scurt și o barbă atrăgătoare încadrându-i fața, dar nu se putea descurca cu câțiva copilași.

— Nu trebuie să îl necăjiți de ducele de Queensberry!, doamna Whick își portvi brațele în șolduri. Cereți-vă iertare imediat!

— Ne ierțați, Înălțimea Voastră!

Corul micilor pungași, gândi Lilith. Aranjându-și jiletca, Lucian își îndreptă spatele și zâmbi în direcția lor.

— Sunt convins că se mai poate lucra la educația lor.

Amuțeala doamnei Whick îi zise lui Lilith că femeia credea că nu va mai primi bani pentru orfelinat. Bazaconii!

— Și prin asta, întinse Lilith mâna către o fetiță care nu depășea cinci ani, omul acesta mare și răutăcios vrea să spună că sunteți minunați cu toții!

Se lăsă pe vine, nepăsându-i că verdețea îi putea murdări rochia. Fetița râse și își dezvălui dinții de lapte.

O emoționau. Își diminuă nodul din gât, înghițind. Avea multe pe cap, dar nu uitase că separarea de Lucian ar fi trebuit să fie grija principală. De ce oare nu o simțea chiar așa?

— Uite, domnule, ea e Molly. Atunci când ducele nu schiță niciun gest, Lilith își dădu ochii peste cap și trase mâna sa. Atingerea degetelor puternice, groase și tari o făcu să ofteze. Trebuia totuși să îi arate că lumea ei nu era a lui. Molly – Lucian.

— Bună!, zâmbi fetița și îl prinse de deget. Aveți mâna așa de mare..., îngâimă legănându-se pe călcâie.

Ceva merse greșit. În loc ca ducele să se întoarcă pe picioarele lui și mai mari, încruntătura bărbatului se transformă. Cutele se neteziră și avu impresia că acesta se așeză la același razan cu micuța. Ce făcea?, se întrebă Lilith.

— Încântat, Molly!, îi zise acesta.

Atunci când fu luată în brațele puternice ale ducelui, Lilith fu convinsă că micuța Molly se îndrăgosti pentru prima dată. Așa crezu și ea. Un bărbat puternic și frumos ridica la pieptul său un copil minunat. Iar lucrurile erau așa cum ar fi trebuit să fie. Bărbatul rece devenea un tată protector.

Căderea lui Lilith - „Păcatul strămoșesc" Volumul IIUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum