Căderea lui Lilith - „Păcatul strămoșesc" Volumul II

XXXV: Avansuri neașteptate

Credea că nu vedea bine, dar în salonașul ei Lilith găsi, o săptămână mai târziu, fostul ei șevalet aranjat într-un colț. Clara continua să coasă, ridicându-și din când în când câte un ochi în direcția ei, complice, parcă pentru a-i întregistra reacția. Îndreptându-se precaută spre noua pânză, femeia atinse culorile involuntar. Ridică o pensulă de parcă nu mai văzuse niciodată așa ceva și o ținu neîndemânatică între cele două degete.

— Ce e asta?, se adresă cameristei.

— M-am gândit că o să-ți placă. Glasul Clarei prinsese inflexiunile dulci ale vocii puternice a lui Lucian. Se întoarse și îl văzu pe duce în prag. Acesta îi făcu semn femeii să plece. Trebuie să îți spun cât de greu le-am procurat?

Nu se îndoia. Acestea rămăseseră în podul casei fratelui ei. Se întoarse la pânză și înghiți în sec.

— Bănuiesc că ai avut-o aliată pe Eva.

— Altfel, veneam decapitat.

— Ar fi fost o priveliște teribilă..., râse ea.

Brațele ducelui se încrucișară în jurul ei, iar Lilith își așeză mâinile pe ale lui. Făcuse asta pentru ea, așa cum în toate zilele făcuse lucruri încântătoare. De fapt, de când se afla în Londra i se părea diferit. Probabil că mai era mânat de vicii, dar ceva se petrecuse în sufletul lui. Dacă stătea să se gândească bine, răutatea lui niciodată nu se manifestase în preajma sa. Nici înainte, nici acum. Decât atunci... Iar Lilith voia să afle de ce se considerase nepotrivit pentru ea. Era o curiozitate îngrozitoare, care o făcea să se trezească nopțile și să îl privească.

Nici măcar nu păruse scandalizat de acțiunile ei. Refuzase să creadă că Dumnezeu ar fi pedepsit-o pentru un păcat pe care nu îl comisese, iar acum, știindu-i parcă părerea, i se părea că era de ceva vreme iertată. Lilith începea să se ierte...

— Te-am decapitat odată, într-unul dintre tablourile mele.

— Și cred că am meritat-o.

— Mă sărutasei, dar îmi spusesei că nu am voie să te iubesc. O, ce te uram...

— Și acum?

— Vrei să știi dacă te urăsc?

— Nu, răspunse ducele și o întoarse cu fața la el. Vreau să știu dacă mă iubești.

Lilith zâmbi și îi atinse chipul. Nu ar mai fi fost niciodată atât de prostuță să recunoască prima existența unor posibile sentimente.

— Știi, îi zise și se lăsă pe una dintre canapelele din salonaș, te-am mințit. Ți-am zis că mă aștept ca o căsnicie să fie rațională. Ei bine, mă aștept să fie plină de iubire. Ce contează ce simt eu pentru tine, Lucian, când tu nu mă vei putea iubi niciodată?

Bărbatul își mușcă buzele și se lăsă pe celălalt fotoliu.

— Nu știu ce este asta ce simt pentru tine, recunoscu. Un serviciu de ceai era în permanență în salonașul femeii, așa că aceasta începu să toarne câte puțin pentru fiecare. Dar trebuie să fie de ajuns ca să ne putem continua căsnicia.

— Eu nu pot continua în lipsa unor sentimente autentice. Mai devreme sau mai târziu, acolo unde nu e dragoste va interveni adulterul. Nu vreau să fiu înșelată și nici să înșel.

Lucian zâmbi în fața sincerității sale. Să o iubească pe Lilith era un efort vizibil de recunoaștere.

Poate că o iubea, își zise într-una dintre zilele în care discutau și râdeau la micul dejun. Dar ea nu ar mai fi declarat atât de sus și tare că îl iubise, dacă ar fi știut cu ce necurat se culca în fiecare seară. Stând și privind-o în dimineața nunții lui Alex Upperton, fu convins că se îndrăgostise iremediabil de Lilith.