Unghiile roase ale Opheliei

2. ɴᴜ ᴘʟᴇᴄᴀ

        Încă simți lama înfiptă în spate – metalul îți taie respirația. Simți ura lui neagră în vene. În creier. În tine.

        Te uiți în oglindă. Începi să urli când te privești. Mâinile îți sunt încă acoperite de sângele ăla nenorocit și se prăbușește camera peste tine și acum urli sânge, plângi sânge, respiri sânge.

        Clipești o singură dată. Zâmbești larg. Irisurile tale goale înfloresc în noaptea deplină a beznei din ele.

        — Ophelia!

        Te uiți iar în oglindă. Îți amintești că ochii tăi nu sunt negri, ci căprui. Pe mâini nu ai sânge. Nu ai nimic, de fapt. Doar mâneca pijamalei și unghiile înfipte în carne.

        Începi să plângi în hohote.

        În jurul tău e liniște. Pereții camerei tale se strâng, ca și cum te-ar închide în propriul orizont.

        — Ophelia.

        Îi auzi vocea a doua oară. Plângi de pe-acum și mai tare.

        Vine și te îmbrățișează. Te agăți cât mai strâns de mirosul lui de vanilie, de tricoul lui, pe care îl mototolești în pumn, de spatele lui, de el. Nu vrei să-l pierzi. Te înnebunește gândul ăsta. Te agăți de el cu ultima răsuflare, și plângi, și plângi.

        Și, totuși, când îți privești unghiile negre în care se reflectă lumina, știi cumva că ai visat sfârșitul.