Unghiile roase ale Opheliei

10. ᴘʀᴀғ ᴅᴇ ᴄᴏᴍᴇᴛᴇ

        Ignori lumina. Ignori totul. Nu faci altceva decât să te uiți în ochii lui. Doamne, când îi vezi, râurile de gheață încep să-ți taie obrajii din nou. Te sufoci. Plângi. Cazi fără niciun zgomot.

        Flint te trage și mai aproape și își sprijină fruntea de a ta. Sărutul te liniștește. Are gust de mercur, de argint și de căldură și de coșmar și de somn, are gustul a tot ceea ce simți și ai simțit vreodată. La început, nici nu observi că plânge și el. Lacrimile voastre sunt prea amestecate.

        Te desprinzi. Îi conturezi înfrigurată chipul cu degetele, parcă pentru a te asigura că e încă acolo. Totul; fruntea, scobitura nasului, pomeții, ochelarii. Îți dorești ca fiecare centimetru din pielea lui să fie mereu, mereu, să-ți peticească inima. Te oprești pe buzele lui.

        Rămâneți așa un timp. Apoi, el îți îndepărtează ușor degetul și îl înlocuiește cu gura ta. Îl tragi mai aproape, mai aproape, pentru că te face să te simți în siguranță. Noaptea, sărutul lui are gust de lună.

        Te uiți la unghiile tale negre și le înfigi în carnea moale a palmei. Vrei să simți durerea. Vrei să simți sângele. Vrei să termini cu frica.

        Dar, în timp ce Flint te sărută din nou și te zdrobești în praful de comete de pe buzele lui, nu poți să nu te gândești dacă paranoia ta nu îi va aduce sfârșitul.

        Îl iubești atât de mult, încât ai muri pentru el. Însă ești oare suficient de puternică încât să trăiești și să-l ții și pe el în viață?