Stai întinsă pe spate, jumate pe covor și jumate pe parchet. E așa cald afară... Te uiți spre geamul larg deschis și întinzi fără să vrei mâna spre cer. Camera ta e inundată de lumină.
Te gândești. Mintea ta e departe, așa departe... Nici nu știi prea bine ce faci. Îți depărtezi brațele, te întinzi, te ridici și zâmbești.
Aparatul de fotografiat e pe birou, sub fereastră. Îl iei în mână, parcă l-ai cântări cu privirea. Faci o poză unui nor. Dacă te uiți dintr-o parte la el, are formă de libelulă.
Flint ți se bagă-n suflet. Nu-i ceva nou. Se uită prin poeziile tale, răsfirate peste tot pe podea, și începe să le citească cu voce tare. Începi să chicotești și îi smulgi foile din mâini.
E prea dramatic când recită. Poeziile tale sunt ușoare, line, ca un cuvânt scurt pe limbă. Ca o boare în păr. Sunt poezii despre lumină, despre viață și despre fericire. Și despre acasă, despre el – dar pe astea nu vrei să le vadă, evident. Dacă te gândești mai bine, și tu ești o poezie despre el.
Dacă i-ai spune că îți este acasă, ți-ar răspunde că, logic vorbind, așa ceva e imposibil. Dacă i-ai spune cât de mult ții la el, ți-ar răspunde că un om nu poate iubi atât de mult.
CITEȘTI
Unghiile roase ale Opheliei
ContoUn cimitir de speranțe e-ntr-o inimă de om; când visătorul moare, visul ajunge deasupra existenței. Dar, când ți-e frică de tine, nici măcar zborul nu te mai poate salva. ,,Dragul meu Flint, astăzi simt că mă prăbușesc. - A ta pentru totdeauna, Ophe...
