Unghiile roase ale Opheliei

3. ɴᴀșᴛᴇʀᴇᴀ ᴜɴᴜɪ ʜᴀᴏs

        Dar asta nu s-a întâmplat încă.

        Acum totul e bine. Totul e bine. Tu nu ești stricată. Nu ești distrusă.

        Nu încă, cel puțin.

        Totul e bine.

        O iei prin cimitir, ca să nu te găsească ea. Propria conștiință. Partea umană din tine, care știe ce ai să ajungi cândva. Partea din tine care știe că ai să te distrugi și-ai să-l iei și pe el cu tine.

        Pământul reavăn îți scârțâie sub picioare. Inspiri adânc praful care se ridică în aer, cu fiecare pas. Îți treci degetele peste o cruce din marmură. Răceala care îți urcă din vârfurile degetelor spre șira spinării e... reală. Te afunzi tot mai mult printre frunze.

        Înaintezi tot mai departe în întuneric și ceață. Antebrațele dezgolite ți se înfioară. O pală de vânt șuieră printre copacii fără frunze, în timp ce o mână scheletică te apucă de gleznă.

        Cazi prin pământ. Cazi în hău. Cazi în tine.

        Țipi. Țipi. Te prăbușești. Îți rotești brațele haotic, în timp ce te prăvălești în vid. Nu-ți auzi urletul. Nu simți teroarea din el.

        Opheliaaa...

        Aterizezi prin tavanul camerei tale. Pereții sunt goi. Ceasul bate ora șapte – în sincron cu inima ta. Ora la care te-ai născut.

        Dacă te gândești mai bine, e ziua ta de naștere.

        Ei bine, nu chiar. Nu poți spune că e ziua ta când abia te-ai născut.

        Dar tu știi că începe. Începe distrugerea.

        Totul e bine. Totul e bine.