Adierea vântului e rece la suprafață,
Însă singurătatea mă privează de la a simți așa ceva,
Fiindcă m-am izolat în centrul unui cub de gheață
Și nimic nu poate trece prin duritatea sa.
E liniște mormântală în această zi de vară,
Când păsările cântă o melodie suavă și dulce
Ce îi bucură pe ascultătorii din întreaga sală,
Și la mine nu poate deloc ajunge.
E atât de întuneric în acest cub obscur,
Când oamenii de-afară se scaldă în lumină,
Și privesc la soarele ce nu prinde contur,
În timp ce eu urmez calea divină.
Simt peste tot miros de putrefacție,
În timp ce ei au flori frumoase în grădină,
Iar mireasma lor împrăștie prin jur atracție,
Pe când la mine, mirosul se întinde ca o cortină.
Simt gust sărat, de fier, pe limbă și în gură,
Iar ei se selectează cu ce au la-ndemână,
De la mâncare simplă, până la băutură,
Pe când stomacul meu, se revoltă și tună.
Toate astea-s deasupra, zis și "la suprafață".
Iar eu trag de rădăcinile panseluțelor ce mor,
De parcă ar fi niște simple fire lungi de ață,
Iar petalele le cad pe mormântul meu, ca decor.
CITEȘTI
Aripi de ceară
PuisiPoezia e versul ce îmi alină tristețea, rima ce oprește durerea să îmi pătrundă în suflet și să facă ravagii, cuvintele ce mă încurajează să trăiesc printre siluete de oameni și iluzii. Poezia îmi dă aripi să zbor și să meditez de deasupra...
