Destrămarea Regatului (ON HOLD - Rewrite)

VII - Mărturisiri

Lumina arzătoare a soarelui își făcea loc cu blăndețe printre geamurile imense și larg deschise. Perdelele erau încățușate într-un dans lent cu adierile vântului, spre amuzamentul spectatorilor care erau întinși pe divanul din mătase. Rochia albastră cu terminațiile vaporoase și albe se întindeau peste marginea divanului precum valurile mării neîmblânzite pe malurile seci. Cotiera fină îi sprijinea capul fetei, acesta fiind mângăiat de parul auriu, și mâna puternică a bărbatului de lângă ea, care, încerca să își găsească sprijinul.

Buzele moi și calde ale bărbatului îi desfătau pielea alba a fetei, precum razele soarelui. Urmele buzelor și ale razelor se împreunau la baza gâtului, doar că pasiunea omenească era mult mai rapidă decât cea a naturii, iar buzele urcau mult mai repede panta abruptă a gâtului alb decât razele soarelui. Cealaltă mână, puternică, se odihnea pe curbura mijlocului fetei, alintând locul cu mici mângâieri. Cu ochii închiși reprezentau aprobarea și acceptarea plăcerii produse de fiorii iubirii. Fiori ce îi încercau pe amândoi și erau mult mai puternici decât orice altceva.

Dorul provocat de zilele fade în care nu s-au întâlnit, dar și noua poruncă a prințului au ajutat la sporirea sentimentelor de dragoste dintre cei doi. Disperarea și incapabilitatea de schimbare a legilor îi făcea să poftească mult mai mult unul după celălalt, încălcând astfel tot ce este perceput ca fiind o barieră.

- Cel mai bine ar fi dacă ai rămâne aici, se aude încet glasul fetei.

Fără să își desprindă buzele din jocul lor seducător, acesta zâmbește și o îmbrățișează mai strâns.

- Nu glumesc!, adaugă aceasta desprinzându-și gâtul de buzele lui. Se uita în jos spre el. Ochii îi erau de un albastru închis, asemănători cu cei mai furioși nori și fundul mării neexplorate de oameni. Erau contrar culorii ochilor ei, care erau de un albastru deschis precum cerul senin într-o zi caldă de primăvară.
- Așa știu că nu o să te acuze de nimic pe viitor.

- Rebeca, scumpo, nu cred că asta trebuie să fie principala noastră grijă, spune bărbatul în timp ce îi așează o șuvită din parul lung. Fratele tău este doar îngrijorat. Plus că tot ce se întâmplă la graniță nu ține de niciuna dintre tabere. Și nu am niciun motiv, în afară de tine, pentru a rămâne acolo sau aici, spune surâzând. Dar este bine să mai așteptăm încoronarea.

- Dar care trebuie să fie problema noastră? Crezi că după ce el o să ajungă rege, o să îți permită să stai aici? Să fim serioși, iubitule. Harold nu te va suporta nici dacă îi aduci capul fratelui tău pe tavă.

Jacob, fratele conducătorului unui ținut lipsit de scrupule, barbar și cu sete de sânge, era viitorul șot al prințesei din regatul Ethul. Caracterul său blând și ostil era total opus față de fratele său - dur. Lipsit de șansa de a conduce încă de la naștere, fiind cel de-al doilea copil născut, Jacob a crescut sub ochii părinților lui ca un viitor diplomat. Răsfățat și cocoloșit de dragostea părinților, acesta a crescut frumos nedorind vărsare de sânge sau răzbunare. Pe când el învăța istoria regatelor și cum să comunice cu fiecare rege în parte în funcție de personalitatea fiecăruia, fratele său se antrena din greu în luptele cu săbii, fiind chinuit până la sânge, pregâtindu-l astfel pentru a conduce.

Jacob era un bun diplomat, șarmant și o persoană în care puteai să îți pui cu ușurință încrederea. Sigur pe sine și pe calitățile sale, îi fusese ușor să o căștige pe Rebeca de partea lui, să îi fure inima și să o facă a lui. Totuși, cu toate că nu era un conducător înnăscut, acesta ajuta la interesul propriului regat, ajutându-și fratele în fiecare lucru.

Rebeca își așează rochia în timp ce se ridică în șezut, iar Jacob o copiază. Acesta o sărută ușor pe creștet apoi îi zâmbește blând.