Destrămarea Regatului (ON HOLD - Rewrite)

IX - Mistuire

Picăturile de ploaie se zdrobeau puternic de pământ, lăsând în urma lor mici gropi. Vântul își forma ecoul prin desișul pădurii umbrite și lipsită de soare. Era frig. Voicile ființelor din interiorul pădurii își făceau cunoscute glasurile, îmbinându-se cu murmurul furios al vântului.

Picioarele goale izbeau pământul rece într-un ritm frenetic și alert, neregulat și nemăsurat. Urma tălpilor rămânea imprimată în nămolul de pe jos, împroșcându-l în același timp în aer, peste marginile de satin. Dorința de a scăpa era mult mai importantă și prezentă decât simțul corect al orientării. Simțea sub tălpi fiecare băltoacă și crenguță de pom peste care călca, frunză alunescoasă și umedă. Își simțea inima în gât, iar respirațiile întretăiate, neștiind dacă sunt involuntare sau dacă le controlează.

Adrenalina îi pulsa prin vene, la fel și sângele înfirbântat. Teama o ajuta să fugă și mai tare, transformându-se într-un sprint nebunesc care avea ca linie de finiș salvarea propriei vieți. Sângele îi urcă până în urechi, simțind fiecare mișcare a acestuia, fiecare pulsație a inimii, respirație și inspirație, formând sunetul acela de cuțit trecut peste o piatră dură. Ochii îi erau grei, mâinile încercau să mențină echilibrul corpului lovindu-se din când în când de rochie, iar picioarele, picioarele alergau fară oprire prin pădurea deasă și întunecată. Rochia îi deveni grea din cauza apei îmbibate în materialul dens și lung. O încetinea. Era greoaie. Iar din cauza nămolului de jos, cu greu puteai distinge poalele vișinii ale rochiei de culoarea pământului ud. Nămol. Frunze și apă. Noroi și mizerie, asta era pe rochia fetei. Era murdară, în pericol și prinsă într-un labirint al naturii înnegrite.

Mici sclipiri aurii se mișcau în jurul degetelor ei, precum licuricii într-o noapte liniștită, în timp ce încerca să miște, prin magie, obiectele grele din calea ei. Toate acestea pentru a rămâne în viață. Ura să fie vulnerabilă, iar acum asta era. Prinsă într-o cursă nebunescă de coridă, unde ea este eșarfa roșie din fața taurului. Ura să fie incapabilă. Ura să fie ea, din toate punctele de vedere. Regreta că a ales să plece de la palat. Regreta că a ales să accepte ajutorul acelei persoane. Putea pur și simplu să rămână la palat și să fie excortată de James până era în siguranță, dar nu! A ales să plece cu un străin, nefiind sigură cu propriile puteri și siguranță.

O singură privire în spate, ajută la scrierea viitorului fetei: sclipirile aurii dispar, nemutând obiectul din fața ei. Căzătura îi demonstrează veridicitatea momentului pe care îl trăia. Cu mâinile tremurânde, încearcă să se tragă cât mai departe de bărbatul din spatele ei . Era fiors, plin de nămol și murdărie. Ochii îi erau mai negrii decât noaptea, iar cicatricea de pe față îl făcea și mai înfiorător. Bocancii maronii au călcat pe voalul vișiniu la rochiei, împiedicând deplasarea fetei. Nu mai putea scăpa din lațul lui. Era prinsă și vulnerabilă. Ca o vrăbiuță prinsă în cușca de metal prețios a unui colecționar.

- Nu îmi face rău, te implor! Prințul.. Te rog, prințul o să plătească pentru mine, doar nu îmi face rău, imploră fata.

Fața i se schimonosi de durere dar cuvintele nu își mai aveau rostul acum. Își pierduseră sensul pentru acel bărbat cuprins de dorința după sânge. I se citea în ochii. Limba era însetată după sânge, iar gâtul îi era uscat din cauza dorinței ce pusese stăpânire pe el. Râvnise atât de mult la acel gust al lichidului din corpul uman, încât tot ce se întâmpla în jurul lui îl amuza și întărâta și mai tare.

- Exitium, șoptise bărbatul, în timp ce brațul i se mișcă din dreapta spre stângă, în linie dreaptă, deasupra fetei.

Nimic nu se mai auzea; niciun glas, niciun ciripit sau vreun sunet făcut de creaturile pădurii. Liniște totală, mortuară. Bărbatul se năpustise, într-un mod sălbatic, peste trupul fără viață al fetei, gustând sângele care se scurgea pe pielea-i albă, jos, pe pământul ud. Îl savurase până la ultimul strop, secând corpul de lichidul roșu.